1 Euro

    Orice pe lume are un preț iar dacă ar fi să formulăm un principiu pe baza acestei afirmații atunci ar suna astfel: totul pe lume are un preț. Deci, nimic nu este gratis. Nici dragostea nu e.

      Cât costă oare iubirea? Care este prețul ei?

      E chiar simplu de aflat. Se ia una bucată iubire. Nu se ia iubirea ca fiind infinită, deoarece infinitul e un abstract matematic cu care e greu de lucrat și pe deasupra un calcul simplu și logic ne-ar arăta că iubirea înseamnă totul ceea ce n-ar fi teoretic corect deoarece și alte lucruri trebuie să valoreze ceva.

     Atunci simplificăm și zicem că iubirea echivalează cu 1 euro.

     Un bărbat și o femeie au un euro în buzunar și e toată averea lor de atunci. Se plimbă ei fericiți prin oraș dar li se face foame. Atunci văd un bătrân ce vinde covrigi proaspeți și sărați. Hm, ce bine miros și sigur sunt calzi încă, numai buni de mâncat. Pe deasupra sunt și la oferta. Doi covrigi la prețul de 1 euro. Bărbatul cumpără fără ezitare. El și perechea lui mănâncă covrigii cu poftă. Apoi femeia îi spune:

    - Acum, mi-e sete. Trebuia sa fi cumpărat un singur covrig, îl împărțeam în două și ne rămâneau bani să cumpăram și un pahar cu sifon. Jumătate paharul îl beai tu, cealaltă jumătate eu iar apoi eram și sătui și nu ne mai era nici sete. (Mai încolo de ei era un alt bătrân ce avea un dozator și vindea la ofertă două pahare cu sifon la prețul de 1 euro.)

     Bărbatul era acum disperat și nu știa cum să o scoată la capăt deoarece chiar și lui i s-a făcut între timp sete. Nici nu-și mai punea întrebarea dacă vânzătorul ar fi fost de acord să vândă doar un covrig deoarece aceștia erau legați laolaltă cu o ață. Trebuia oricum să se fi gândit din timp, să planifice mai bine ieșirea în oraș dar tot ce omul nu face la momentul oportun se dovedește apoi a fi de un iremediabil “prea târziu”. Era o situație fără ieșire, bani nu mai aveau iar în schimb rămăseseră cu setea și regretele – iar cele din urma se simțeau mult mai neplăcut.

     Femeia dădu să plece. Bătrânul care vindea covrigi înțelegând toată situația îl chemă pe bărbat până la el și-i înapoie banii spunând ca-i va pune de la el înapoi în casierie.

Bucuros, bărbatul cumpără două pahare cu sifon dar când se întoarse să-i ofere mândru un pahar femeii își dădu seama că aceasta plecase, se trezi singur în mijlocul străzii. Se uită în stânga, în dreapta, încoace – încolo, nimic. Atunci se enervă și aruncă cu paharele de pământ.

     După 1 minut apăru femeia și-i spuse cu ochii în lacrimi:

    - Știam că este o fântână în apropiere și am sperat să pot aduce apă de acolo dar este secată. Am văzut cum ai aruncat apa... De ce nu ai mai așteptat puțin?

    - Am greșit din nou...

    Bărbatul nu mai avu puterea să spună nimic dar în ochi i se formară două picături de rouă. Cuvintele oricum erau de prisos acum. Asfaltul înghițise apa păstrând doar umbra ei ce zugrăvea un tablou de chaos.

    Cei doi se priveau acum și totul era pierdut. Timpul se opri pentru o clipa în loc. Apoi răsună glasul vânzătorului de sifon.

   - Uite, vă ofer două pahare cu sifon și pun eu acel euro în locul vostru și fac aceasta numai ca sa vă fie bine.

    Apa a fost deosebit de gustoasă în acea zi.

    Dacă iubirea costă 1 euro cum se face că în acea zi a costat de 3 ori mai mult? Dar dacă ar costa de trei mii de ori mai mult și chiar dacă ar fi inestimabilă de ce se pierde atât de ușor?

     Fiecare om de pe Pământ are o comoară. Fiecare e extrem de bogat, poate avea tot ce a visat sau și-a dorit vreodată. Omul înoată efectiv în aur și ridică grămezile de diamante cu o lopată. Strălucirea și splendoarea fac parte din viața lui. Orice om e cel mai bogat de pe Pământ. Nu se pot compara bogățiile fiindcă nu pot fi evaluate decât la miliarde de bilioane de euro. Efectiv toți au totul. Oamenii nu pot face calcule să vadă cât sunt de bogați, le-ar trebui zece vieți doar să-și numere banii.

Și atunci se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple. Oamenii nu mai au ce face cu averile. Noțiunea de comoară își pierde sensul magic. Acum sunt doar grămezi de bani.

     Un bărbat și o femeie se plimbă prin oraș fiind imuni la strălucirea lui. Toți locuitorii stau pe munți de aur și au case din smaralde și perle.

     Celor doi li se face foame dar ei știu că nimeni nu mai vinde nimic, nu există nicio meserie pe Pământ, niciun loc de muncă.

Atunci văd un bătrân îmbrăcat în haine de mătase aurie și care avea în mână doi covrigi. Păreau calzi și mirosul lor îmbietor umplea strada.

     Bărbatul, fără să stea prea mult pe gânduri strigă către bătrân:

   - Omule bun, te rog, ne e tare foame. Dă-ne te rog măcar un covrig. 

   - De dat, nu-l dau. În schimb, ți-i vând pe amândoi dacă vrei.

   - Bătrânule, fie. Deși mă pufnește râsul. La cât sunt de bogat aș putea cumpăra toți covrigii din Univers și mi-ar mai rămâne tone de bani. În fine, cât costă cei doi covrigi?

   - Toți banii tăi!

   - De acord, spuse îndată bărbatul. 

   Covrigii au fost deosebit de gustoși în acea zi.

     Unii oameni cred că au multă iubire, alții cred că au puțină. Amândoi greșesc. Fiecare o are pe toată.

Un duș rece

Crezi că ești centrul Universului? Breaking News: Nu ești! Lumea a existat înaintea ta și va mai dăinui mult timp după ce vei fi doar o mână de praf.
Crezi că ești deștept? Un geniu sigur nu ești, mai puțin de 2 % din populația lumii se poate mândri cu așa ceva.
Crezi că ești de neînlocuit? Nimeni nu este de neînlocuit.
Crezi că jumătatea vieții tale te iubește? Cred și eu numai să nu iei mereu acest lucru drept garantat așa că prețuiește, respectă și oferă la rândul tău dragoste.
 Crezi în proverbul "Orice naș își are nașul"? E adevărat.
Crezi că ți se cuvine ceva special sau ai vrea să fi tratat preferențial doar așa că pe tine te cheamă X? Toți oamenii sunt egali.
Crezi că mașina ta e cea mai frumoasă? Un McLaren F1 te-ar pune în umbră.
Crezi că ai mulți bani și că ești bogat? 1 % din populația lumii deține mai multă avere decât ceilalți 99 %. Ți-ar plăcea să faci parte din prima categorie? Dar nu este așa.
Crezi că ești un bun sportiv? Dovedește-o! Din patru în patru ani au loc Jocurile Olimpice.
Crezi că ești frumos și un adevărat magnet pentru femei? Hm, ha-ha... Și eu cred că sunt scriitor. Dar asta rămâne gluma vieții mele.
Crezi că ești invincibil? Până și o piatră e mai tare decât tine. Dacă nu crezi dă-i niște pumni să vedem ce se întâmplă.
Crezi că ești sănătos și nicio boală nu te atinge? Uită-te la ce conține mâncarea ta cea de toate zilele. Scrie pe toate ambalajele. Sau tu doar le arunci?
Crezi că ești un om bun? Atunci fă altuia ce ai vrea să-ți facă el ție.
Crezi că ai răspunsuri la toate întrebările? Demonstrează existența materiei întunecate din Univers și vei primi pe loc un premiu Nobel iar cei de la NASA îți vor ridica o statuie.
Crezi că dacă-ți asumi riscuri nu vei pierde fiindcă așa simți tu? Depinde, ști tu cum e. Probabilitatea să dai greș e de 50 %. Deci ce va fi? Roșu sau negru?
Crezi că ești fericit, că ești o persoană optimistă care atrage lucrurile pozitive și astfel toată viața e roz? Atunci de ce dai greș câteodată și te doare așa de tare?
Crezi că poți face ce vrei în viață? Atunci nu mai pierde timpul dar nu uita să respecți regulile. Prima regulă este că nu poți face chiar orice. A doua regulă este că pentru orice faci există consecințe. Am glumit, nu există reguli, eu le-am inventat acum.
Crezi că ești nefericit la locul de muncă? Nu ai vrea să ști cum și cât lucrează unii doar pentru a avea bani să se întrețină. Dacă ești totuși curios caută pe Google. 
Crezi că ești neîndreptățit în vreun fel? Da, ești. Face parte din viață să mori cu dreptatea în mână (conform jocului meu de cuvinte reiese că moartea face parte din viață - e nedrept, nu?)
Crezi că stăpânești arta de a face dragoste? Precis...
Crezi că dacă ai spus "Da" în fața altarului poți respecta jurământul toată viața? Atunci de ce ai mai jurat?
Crezi că ai o viață împlinită din toate punctele de vedere? Atunci de ce îți dorești mereu mai mult?
Crezi că-i poți oferi iubitei luna de pe cer? Și iubita crede această minciună? În nicio relație minciunile nu-și au rostul.
Crezi că timpul tău nu trece? Uită-te mai des în oglindă și la un moment dat vei sesiza diferențele.
Crezi că Dumnezeu nu există? Dar dacă există atunci ai pierdut tot.
Crezi că oamenii se schimbă? Dar tu te poți schimba?
Crezi că i-ai putea ierta vreodată pe cei care ți-au făcut rău? Este o întrebare capcană. Oricum răspunzi este o minciună. Trebuie să ierți oamenii pe loc. Dacă duci ura cu tine în suflet de-a lungul timpului ea se așează într-un locșor lângă inimă, la căldurică și apoi refuză să mai iasă. Devine parte din suflet și bucățică de inimă.
Crezi că îi vizitezi destul de des pe părinții care te-au crescut, pe bătrânii aceia frumoși cu părul alb? Eu cred că nu.
Crezi că e bună băutura sau fumatul? Întreabă medicii, ei știu totul despre corpul omenesc.
 Crezi că prietenul tău cel mai bun nu te-ar trăda niciodată? Apoi depinde ce primește în schimb.
Crezi că tot ce am scris e o prostie? Atunci de ce ai mai citit?

REABILITAREA CREDINȚEI II

Î.  Cum ar trebui să înțelegem Geneza 6:6 privitor însăși la creația omului?
R.  As spune că pot înțelege sentimentul de mâhnire pe care l-a simțit Dumnezeu. Dacă ai copii și te bucuri de ei, îți închipui ce bine o să le meargă, ce viață frumoasă o să aibă - și în mod natural tu ca părinte le pui la dispoziție tot ce-i mai bun, dar apoi ei sunt neascultători, fac lucruri care ție nu ți se par ok și chiar lucruri vădit contra ta, atunci te superi, ești dezamăgit. Vorbind din perspectiva mea de părinte aș pedepsi copilul meu când face ceva greșit. Dacă s-ar comporta urât cu mine cum văd la unele persoane cunoscute atunci efectiv nu aș mai dori nici un contact cu propriul meu copil ( cazuri extreme dar posibile). Și Dumnezeu, oferindu-ne libertate în alegere plus în Paradis toate posibilitățile, chiar avea motive sa fie dezamăgit.

Î.  De ce are Dumnezeu nevoia ca omul să-L asculte și să-i slujească?
R.  A sluji, a te supune sunt lucruri care nu sună bine în urechea nimănui, dar dacă ne gândim mai atent la ele, ne dăm seama că doar cuvântul în sine "a sluji" nu definește de unul singur relația Dumnezeu - Om. Dumnezeu e întruchiparea binelui, a iubirii și a frumosului. A-i sluji lui înseamnă nu mai mult decât a sluji binelui sau adevărului însuși. Prin comportamentul nostru și înclinația sufletului și minții noastre noi de fapt îi slujim Lui. În momentele în care facem bine, ne gândim la ce-i bun și frumos îi slujim Lui. Ascultarea față de El e de fapt spre binele nostru. Și dacă nu am ignora sfaturile și cerințele lui atunci viața noastră nu ar fi grea. Încercând să ne separam de el, de ascultarea de el și evitând să-L slujim noi am dorit să ne considerăm proprii noștri dumnezei. Neacceptând-ul pe El mai mare peste noi încercăm să ne atribuim nouă însăși capacitatea de a hotărî ce-i bine și rău. Dar făcând astfel nu am procedat bine - căci lumea a ajuns în pragul distrugerii așa.

Î.  În momentul în care Dumnezeu îi permite Diavolului să ne ademenească în capcana răului (punându-ne credința la încercare) nu înseamnă oare acest lucru că de fapt Dumnezeu se folosește de el pentru a vedea cine rezista tentațiilor și cine cedează?
R.  În acest punct se dovedește înclinația unei ființe, înspre bine sau înspre rău. Diavolul a pus pe masa o provocare bine gândită la care Dumnezeu nu avea cum răspunde altfel. Desigur e o situație chiar neplăcută privind suferința din jur. Cu atât mai mult e greu ca având parte de probleme să te gândești la Dumnezeu. Rămâne totuși o necesitate. Regulile adevărului și corectitudinii nu se schimba. Deci Dumnezeu nu-i permite Diavolului să ne ademenească pentru că așa-i face Lui bucurie și plăcere, ci pentru ca doar așa poate ieși adevărul la iveală pentru toate ființele existente în Univers. Dacă nu ar fi așa, atunci ar apărea clar semne de întrebare. Dacă Dumnezeu are dreptate atunci de ce nu ar distruge răul pe loc și nu ar mai lăsa timp celorlați să vadă că ce zice Diavolul nu e adevărat?

Î.  De ce știința se contrazice deseori cu religia?
R. Sunt două domenii diferite, amândouă cumva în mișcare. Dar știința are alte metode de măsura și credința încă nu a ajuns măsurabilă. Ce mi se pare interesant e că Biblia reușește să explice ceva în cuvinte foarte simple care dăinuiesc de mii de ani în timp ce știința se modifică continuu, convingerile se schimbă de la an la an, se descoperă ceva care duce la ignorarea a altceva ș.a.m.d. Pe lângă faptul că nu există o continuare perfectă a  cercetărilor, știința nici nu poate da răspuns la multe întrebări.

Î.  Dacă oamenii de știință ar descoperi "teoria unificată" înțelegând nașterea și funcționarea Universului cu tot ce cuprinde acesta am putea spune ca am accesat mintea lui Dumnezeu?
Dacă știința ar deveni capabilă de orice schimbare și-o dorește, să nu-i fie nimic imposibil, s-ar alinia in linia perfectă a adevărului, bunătății și frumuseții, dacă ar răspunde tuturor întrebărilor care au fost și vor apărea vreodată, atunci aș putea spune ca s-ar alinia cu Dumnezeu; dar apare ceva ce rămâne totuși diferit - El e fără început și fără sfârșit, oare e și știința la fel?

Î. Rezumă te rog Biblia în câteva cuvinte.
R. Ca oameni trăim o viață limitată între naștere și moarte, amândouă evenimentele fiind ceva ce noi nu putem controla. Pe parcursul acestei vieți ajungem să ne punem întrebări la care în Biblie găsim răspunsuri clare. Există un Dumnezeu unic și atotputernic, personificarea Iubirii și Binelui. El e Adevărul și prin el existăm. Putem avea o viață fericită și împlinită dacă-L recunoaștem și-L urmăm, dacă-L acceptam în viața noastră. Deși ne e greu uneori el ne dă răspunsuri de ce e așa și nu doar atât, ne asigură că nu va fi continuu așa, căci lucrurile se schimbă. În funcție de hotărârile noastre o să avem posibilitatea ca după moarte să trăim o viață minunată și lipsită de tot ce e rău. Condiția e să avem dispoziția sufletească să alegem și să facem binele. Să dovedim că suntem ai Lui. 7.

Î.  Care este versetul tău preferat din Biblie?
R.  Evrei 11:1

Î.  Dintre toate religiile care este cea adevărată și de ce?
R.  Am fost curioasă să înțeleg diferite religii, pentru mine însă religia adevărată e cea a "Martorilor lui Iehova" . Pentru că  sub nicio formă nu participă la război, nu sunt dispuși să-și omoare semenii pentru pământ sau convingeri, nu sunt rasiști sau naționaliști. Se țin strâns de cuvintele Bibliei ceea ce la majoritatea religiilor nu se potrivește. E o religie cu o logică clară și ce îmi place în mod deosebit este străduința continuă de a înțelege și a pune mai bine în practică Cuvântul lui Dumnezeu (totuși în "limitele noastre pământești"). Pe lângă acestea am primit pe parcursul vieții mele destule dovezi clare că e singura adevărată. Deși de multe ori am fost departe de această religie doar aici mi-am găsit liniștea sufletească și m-am simțit "acasă".

Î.  Dacă ai avea în față un înger care ar fi trei întrebări care i le-ai adresa?
R.  1. Cum se simte libertatea de mișcare, de a zbura și a nu fi dependent de gravitație?
2. Cum e viața ta?
3. Ce-ți place cel mai mult la Dumnezeu?

Î.  Făcând un joc al imaginației, oare ce ar fi putut înțelege Isaia când a scris capitolul 53?
R.  Pe vremea lui Isaia jertfele de răscumpărare pentru păcat erau foarte bine cunoscute. Faptul că un om urma să fie o jertfă pentru toți probabil suna ciudat pentru el. Dar el știa un lucru, profeția lui se va împlini și el trebuia sa o noteze căci era de la Dumnezeu.

Î.  De ce e inevitabila lupta pe care o duce omul pe tot parcursul vieții cu el însuși pentru a fi de fapt ceea ce este și totodată ceea ce ar trebui sa fie (oricum e păcătos dar oricum ar vrea sa fie creștin)?
R.  E o luptă necesară, prin ea învățăm și ne dăm seama ce suntem și ce vrem să fim și sperăm cum să reușim să ajungem ce ne dorim. Deși rămânem limitați de timp, avem o mulțime de posibilități.

Î.  Mai este foarte mult până atunci, dar când va fi timpul, care ar fi cele mai frumoase trăiri cu care ai pleca din viață?
R.  Pe primul loc aș spune că e minunat că am avut parte de copii, că am avut dreptul să le dau viață, să-i văd crescând și trăind sub ochii mei. Bucuria de a petrece timp cu persoane apropiate sufletului meu, rudenii și prieteni. Bucuriile simțite privind frumusețea naturii, a animalelor și nu la sfârșit bucuria lucrurilor pe care am reușit să le fac, toate însoțite de speranța că asta nu a fost tot.

REABILITAREA CREDINȚEI

     Următorul interviu cuprinde două seturi a câte 12 întrebări reprezentând per ansamblu probabil unul dintre cele mai grele chestionare ce ar putea examina puterea cuiva de a înțelege Biblia.
     Mulțumesc pe această cale doamnei Alina Greisinger (un suflet creștin și o minte sclipitoare) pentru timpul și amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

Î.  Fără promisiunea vieții veșnice l-ar urma oamenii pe Dumnezeu?
R. Pentru mulți oameni credința în Dumnezeu e prezentă, îi face să viziteze o biserică, să perceapă existența lui Dumnezeu chiar dacă nu e clar definită sau nu o pot integra cu adevărat în viața lor. Pe de altă parte de multe ori oamenii ignoră ideea de Dumnezeu și doar la un moment dificil din viață încep să se roage Lui.
Și totuși oamenii îl urmează pe Dumnezeu - și nu sunt puțini cei care o fac! Probabil că doar o mică parte se gândesc la acea promisiune făcută de El în Biblie că cei care o să-I fie loiali și o să-L asculte vor avea parte de viață veșnică.
Pentru mine personal credința în Dumnezeu e o parte din viața mea. O face mai bună, mai frumoasă. Îmi dă speranță. Nu în viața veșnică ci în nădejdea de mai bine în această lume. Când mă gândesc la Dumnezeu nu mă gândesc concret la o viață viitoare ci doar la faptul că Lui îi este posibil să facă ca totul să fie iarăși bine pe acest Pământ. Și se pare că e singurul care o poate face, căci noi oamenii ne-am dovedit incompetența chiar prin faptul că îl excludem din viața noastră.
În altă ordine de idei, pentru multă lume ideea de viață veșnică nu e foarte clar definită. Această promisiune rămâne totuși una dintre puținele ce le avem pentru viața de după această viață. Credem în ea, ne-o dorim dar rămâne incertă. Totși îl urmăm pe Dumnezeu, ne străduim să-L integrăm în viața noastră deși acest lucru nu e chiar ușor.
Eu fac această strădanie nu atât de mult pentru că-mi oferă o promisiune unică și clară de viitor ci pentru că astfel viața mea devină mai plăcută, mai frumoasă și are alt sens. Mă susține în momentele grele și mă ajută să înțeleg unele lucruri mai bine. Viața de după rămâne totuși ceva îndepărtat dar prezența Lui acum îmi dă o liniște sufletească susținută mereu de convingerea că Dumnezeu există.

Î. Dacă ar fi să ne întoarcem în clipa în care Dumnezeu a început să creeze primul lucru cum ar trebui să ni-l închipuim pe El? Dacă a creat ființe și materie, a dat viață și a pus lucrurile în mișcare sub ce logică a inventat distrugerea și moartea, El fiind eminamente Bun și Drept (cum poate cineva Bun ucide propria creație)?
R. Pe El existând în infinit mi-l închipui ca o lumină, esența binelui, nelimitat în posibilități și capacități și aproape imposibil de descris în simple cuvinte. El e Perfecțiunea.
Răul în sine nu e creat de El. Există posibilitatea răului (sau lipsa binelui) dar nu Dumnezeu în sine e creatorul lui. Aș spune că în Univers predomină binele. Privind în jur găsim o mulțime de lucruri minunate și bune la fel și o tendință înspre ordine și claritate. Dar răul se simte ca o luptă malefică a cuiva, o luptă disperată în a distruge echilibrul, frumusețea și bunătatea. Nu aș spune că a fost creat acest rău cu un scop anume. A evoluat din anumite cauze dar nu a preluat conducerea. Dacă ar fi fost așa lumea în care trăim ar arăta probabil într-un mod care ne-ar înfricoșa.
Noi am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu forță și capacitate creatoare (din fericire mai limitată ca a Lui, altfel am fi distrus toată lumea până acum) lăsându-ne totodată și capacitatea de a alege. El ar putea alege între bine și rău dar El reprezintă Binele, e alegerea lui să nu fie rău, nu incapacitatea de a face acest lucru. Și noi la randul nostru facem distincția necesară între cele două forțe. Așa ne asemănăm Lui.
Dacă ne-ar fi distrus de fapt ar fi făcut un gest "rău",  scoțându-ne din existență nu ar fi dovedit iubire. Ori așa să înțelegem, să experimentăm și să alegem.
Când noi devenimm părinți ne dorim doar binele pentru copii noștri. Cu toate că avem limitele noastre ne străduim să-i învățăm ce e bine și ce rău. Și El încearcă să ne învețe și ne dă șansa să înțelegem. Însă rămâne alegerea noatră daca Îl ascultăm sau nu.

Î. De ce are Dumnezeu nevoie de timp ca unitate de măsură?
R. Pentru Dumnezeu timpul nu are valoare, nu contează sub vreo formă având în vedere ca El este veșnic. Timpul e ceva ce noi percepem și e valabil doar în ceea ce ne privește. La început, Adam și Eva nu aveau noțiunea de timp. Acesta a apărut în momentul păcatului. Cu un scop anume și asta aflăm dacă vom citi Biblia. â
Binele nu cunoaște limite dar răul trebuia limitat și timpul asta face.

Î. Ce nevoie a fost de existența dinozaurilor ca specie dominantă pe Pământ?
R. Noi suntem acum confruntați cu schelete de dinozauri și avem posibile explicații a ce au fost și cum au fost ei. E mai dificil acum să ne închipuim cum ar fi fost o viața alături de acele ființe uriașe înzestrate cu o forță uriașă. Ar trebui mai bine să ne întrebăm cum era Pământul când au fost ei în viață sau ce fel de forțe îl controlau. Nici la această întrebare nu am putea răspunde clar.
Însă am putea face o paralelă cu ceva ce există în zilele noastre. Și anume furnicile. Aceste animale minuscule și după părerea noastră limitate în "capacități" trăiesc totuși în comunități comunicând perfect, având o locuință "climatizată", depozite de mâncare, pregătită chiar și pentru orice fel de scenariu negativ. Ele își cresc ciuperci pe suportul unei paste obținută din mestecarea frunzelor (nu ar putea mânca direct frunza deoarece stomacul lor nu poate digera celuloza). Ba ele cresc chiar și animale. Profită că unele specii mici de animale se hraănesc cu secreția dulce a afidelor și atunci ei culeg pur și simplu afide pe care le duc cu ei și le păzesc de alte insecte. Și mai sunt multe alte exemple din viața lor dar probabil nu ar face subiectul acestei discuții. Dar totul este perfect organizat în mediul lor și funcționează ca atare. Probabil că și dinozaurii au avut un rol la fel de bine gândit și o viață perfect adaptată acelor timpuri. Nu ne este însă dat să știm exact cum a fost iar de rolul existenței lor putem lega doar supoziții.

Î.  Dacă suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cum se face că suntem ființe egocentrice fiindu-ne practic imposibil să respectăm poruncile sau modul de viață cerut de Cel care ne-a creat?
R. Aș descrie oamenii nu ca egocentrici ci ca dezorientați. Când un om se caută pe sine încearcă ambele părți ale vieții: cea bună și cea rea, dar oscilând mereu între ele. Privind puțin oamenii vedem că în sufletul lor sunt buni, iubitori, dornici de bine și de frumos. Dar sub influența multor situații cu care se confruntă în viață, începând din copilărie, intră într-un fel de cerc vicios. Confruntându-se uneori cu lipsuri, durere sau alte lucruri negative ajung să concureze cu ceilalți în diferite domenii. Deși poate realizează ceea ce își propun observă că nu de fapt ce-și doresc. Doar în momentul în care pot înțelege pentru ei ce e binele, frumosul și fericirea atunci viața lor se poate schimba și poate imposibilul devine posibil.

Î.   Care ar fi cea mai bună afirmație pentru a zdruncina credința din inima cuiva?
R.  A convinge pe cineva că singura lui direcție și posibilitate e înspre rău.

Î.  Pe o scară de la 1 la 10 care ar fi posibilitatea (în lipsa dovezilor clare și palpabile) ca toată istoria credinței să fie doar o înșelătorie?
R.  Mi-e greu să aleg un număr. Pentru mine există două posibilități clare: un da sau un nu. Valabil sau fals. Credința poate fi (este!) ceva real, parte din noi, viața noastră și sensul ei. Sau poate fi ceva închipuit, o poveste sau chiar o înșelătorie. După moarte vom afla răspunsul. E o întrebare pusă aici dar al cărei răspuns se află "dincolo". E clar, există posibilitatea să fie doar o înșelătorie, o distracție plină de răutate a unor ființe mai deștepte decât noi. Ne-ar putea face să credem în ceva cu scopul de a ne manipula mai ușor sau a ne ține de proști dându-ne răspunsuri false la întrebări fundamentale pe care cu toții ni le punem la un moment dat în viață. Și atunci cu această înșelătorie ne confruntăm pe tot parcursul vieții având de luat pe baza ei hotărâri, încercăm speranțe, sentimente contradictorii...
   Ori această viață ne dă posibilitatea unei continuări a existenței după moarte. Alegerea rămâne deci a noastră, dorim să credem sau nu.

Î.  În afară de faptul că a existat de ce nu ar posibil ca Iisus să nu fi fost fiul lui Dumnezeu?
R.  Iisus a adus pe lume ceea ce nimeni altcineva nu a reușit, o credință și o speranță vie în Dumnezeu. Oare care ființă care nu știa despre lume mai mult decât ceilalți oameni ar fi fost dispusă să facă la fel? Să renunțe la tot, la o viață plină de posibilități în floarea vârstei? La 30 de ani fiecare dintre noi se simte în forță, are o dorință de a face ceva pentru viața lui, oamenii caută împlinire, își doresc să aibă o familie sau pur și simplu vor să se bucure de viață. El a făcut exact contrariul. Și-a dedicat viața în totalitate lui Dumnezeu renunțând la el însuși. Un om care nu are dovezi clare că ce urmează să facă nu va fi în zadar ar mai urma acel drum?

Î.  De ce nu ar fi adevărată următoarea afirmație: În antichitate, fenomenele naturii sau orice altceva ce nu putea fi explicat a fost pe seama "a ceva" și aceasta a fost de fapt nașterea credinței ca fundament pentru apariția zeilor?
R.  E foarte clar că de unde oamenii își văd limitele presupun că de acolo încolo există altceva, ceva ce ei nu pot înțelege și îi depășește. Acest sentiment duce foarte rapid la ideea de Zeu, căci oricine depășește limita lor e mai deosebit. Având în vedere imensitatea Universului și incapacitatea noastră de a înțelege și pătrunde tot, Divinitatea e ceva ce a existat dintotdeauna și nu va dispărea niciodată. Căci oamenii caută mereu să înțeleagă, să-și explice iar asta atâta timp cât încă mai gândesc singuri și nu ajung la un nivel la care să se lase manipulați încât să li se excludă propria voință și gândire.

Î.  Dacă Iisus s-a jertfit pentru noi și a luat păcatele lumii asupra Lui, atunci noi de ce ne mai facem griji atunci când păcătuim? Este ilogic să se plătească de două ori pentru un singur lucru, noi nu ar mai trebui să fim trași la răspundere.
R.  Jertfa lui Iisus și-a îndeplinit rolul - dă oamenilor posibilitatea de a fi răscumpărați. Adică li s-au iertat păcatele trecute și li se iartă slăbiciunea, incapacitatea de a face bine în toate situațiile. Dar nu șterge păcatul care e făcut conștient, din dorința de a face rău. Oamenii au limite diferite, capacități diferit dezvoltate, înțeleg și aplică binele în moduri personale. Pentru fiecare jertfa lui Iisus oferă exact aceeași posibilitate pe care au avut-o Adam și Eva: să aleagă între bine sau rău. Jertfa a fost ceva necesar pentru a ne da această capacitate de a alege. Dar a face ce vrem noi și să scăpăm de responsabilitate e ilogic. Dacă ignorăm legile lui Dumnezeu nu înseamnă că ele nu sunt valabile. Nici El nu-și ignoră propriile reguli după bunul plac. El își păstrează integritatea față de propria lui substanță - Binele - altfel s-ar ignora pe El însuși. Noi suntem puși în situația de a alege și de a ne păstra alegerea dovedind astfel ce dorim să fim. Buni sau răi. Jertfa ne ajută dar nu ne oferă o iertare infinită. Așa nu s-ar îndeplini niciodată scopurile lui Dumnezeu.

Î.  Dacă Dumnezeu poate opri toată răutatea, suferința și ura din lume, de ce nu o face având în vedere că planul cu Paradisul oricum a eșuat?
R. Timpul pentru Dumnezeu nu înseamnă nimic, doar noi avem de-a face cu el. Dumnezeu își îndeplinește scopul chiar dacă noi legăm acest lucru de timp. Paradisul de la început a eșuat dar nu a exclus o revenire la un paradis în viitor, posibilitatea e încă la fel de prezentă.

Î.  De ce alți oameni religioși se simt împliniți din toate punctele de vedere atunci când își urmează propria religie? Dacă Dumnezeu e Unul și cel Adevărat atunci ce este de fapt adevărata credință și cum funcționează ea raportată la întrebarea de mai sus?
R.  Credința unei persoane include convingerea ei interioară că ceea ce face e bine. Având această convingere simte acel sentiment de împlinire în toate domeniile. Dar, uneori așa cum știm și din experiențe personale, omul întreprinde acțiuni convins fiind că e bine ce face dar după un timp rezultatul se dovedește a fi negativ. Abia atunci înțelege că a greșit.
     La fel e și cu credința, doar analizând profund și în mod serios se poate lua o hotărâre în ceea ce privește adevărul. E o continuă căutare dar în același timp o înclinație a inimii și dispoziția cuiva de a se modela într-o direcție anume și anume a binelui, căci celelalte căi duc la un moment dat pe un drum greșit. Calea către Dumnezeu e una singură și constă în dorința cuiva de a găsi adevărul care duce la ea. Este vorba în final de capacitatea sufletului fiecăruia de a gândi logic și de căuta.

Moartea din cer

     Puiul de vultur zbura alături de tatăl lui legănat de vântul nărăvaș. Erau la înălțimea de unde orizontul se deschidea sub forma unui cerc - planau deasupra lumii.
    - Tată, tu cunoști locuitorii de jos, pe cei care umblă în două picioare? Am auzit că sunt neasemuit de inteligenți și domină tot Pământul. Ei poruncesc chiar și la obiectele fără viață și acestea îi ascultă. Este ceva nemaipomenit.
    - Auzi, cred că mama ta ți-a citit tare multe povești. Oamenii sunt alcătuiți la fel ca și noi: din carne și sânge. Doar că într-adevăr au o minte formidabilă și o folosesc pe deplin. Noi doar zburăm și vânăm, ne facem cuiburi în vârfurile munților și supraviețuim.
     - Tată, dar mama mi-a spus că ei trimit ceva ca o bilă de foc și ne omoară. Trebuie să avem grijă.
     - Da, fiule, în privința aceasta avem nevoie de mare atenție. Ști, unii oameni nu prea au suflet. Dar știu un om care a avut grijă de un pui de vultur și i-a salvat viața.
    - Hai tati te rog spune-mi povestea..., se tângui puiul făcând o rostogolire în zbor.
    - Când ajungem acasă, deocamdată trebuie să găsim mâncare că dacă nu..., vru să continue dar un avion sparse liniștea împărăției cerului și pe cât de repede se apropie tot așa și dispăru în depărtări.
    - Wow, tată, ce a fost asta? Pasărea oamenilor? Uite ce dâre albe a lăsat în urma lui. Nu miroase bine deloc, e un fel de fum.
    - Copile, să o ștergem urgent până când nu se împrăștie. E otravă curată.
    - Păi cum tată? Nu înțeleg, de ce ar împrăștia oamenii otravă? Până și eu care sunt mic știu că ea va ajunge pe pământ, oamenii o vor respira. De ce fac asta?
    - Of, băiatule, curiozitatea ta mă termină. Eu de unde să știu? Lasă-i în pace. Oamenii își fac multe lucruri rele unii altora. N-ai vrea să ști ce mănâncă, odată am gustat și am zăcut trei zile bolnav.
    - Ce înseamnă bolnav?
    - E atunci când vrei să zbori și nu poți!
    - Oare oamenii nu sunt bolnavi după câte se petrec acolo jos?
    - Ba da, însă am auzit că ei au ceva care îi vindecă. Mi-a spus un vultur bătrân cum funcționează. Cică beau cu apă ceva mic, alb și rotund apoi se fac bine. Numai că nu ține mult, trebuie să aibă multe chestii din acelea la îndemână.
    - Da, tată. Bunicul mi-a spus ceva asemănător. Ai știu că oamenii au un zeu atotstăpânitor?
    - Ei, copile, tu gândește-te la ce o să mâncăm diseară, lasă poveștile cu oameni. Bunicu' e senil, nu mai știe ce vorbește. Mi-a umplut și mie capul cu prostii. Auzi la el, cică zeul ar fi o hârtie cu care cumperi lumea, sănătatea, viața și moartea. S-ar numi "ban". Hai să fim serioși, oamenii sunt prea deștepți să creadă în așa ceva. Fiule, strigă vulturul tare, avem noroc, văd un iepure, nu are cum să-mi scape.
    Vulturul se năpusti ca o săgeată înspre pradă. Știa exact cum avea să lovească, deja se bucura la gândul unei cine în familie și spera ca băiatul lui să devină și el un vânător și să lase la o parte aceste povești nefolositoare despre oameni.
    A fost momentul în care se auzi o detunătură. Apoi aripi deschise larg și o ultimă privire înspre înălțimi la doi ochi ce vegheau de sus.
    Întuneric.

Înțeleptul din munți

     Odată am urcat în munți. Era o zi senină de început de toamnă. Natura se îmbracă cu haine stranii în acea perioadă, frunzele stau să cadă dar parcă ar mai rămânea puțin pe ramurile copacilor să privească depărtările, să contemple minunea a ceea ce Cineva Bun a creat. Dar ele sunt deja galbene și le rămâne speranța ca vântul dinspre miazăzi să nu se abată cu ceva putere asupra lor fiindcă atunci totul este pierdut. Își vor găsi sfârșitul culcate unele peste altele pe pământul umed, înfrânte de soartă. Chiar și iarba pare să-și fi pierdut din luciditate și parcă tot mai mult se gândește cu spaimă la iarna ce va veni.
      Am urcat tocmai în vârful munților ca să mă întâlnesc cu înțeleptul satului și să-i pun o întrebare. El trăia singur acolo, își construise o casă simplă cu o cameră, avea o masă, două scaune și un pat. De asemenea o sobă cu care făcea căldură și-și prepara mâncare. Într-o curte mică viețuiau câteva găini, două capre, un câine și un cal. Cel puțin așa mi-au spus sătenii care m-au îndrumat pe acest drum. Satul era de fapt la poalele muntelui dar înțeleptul a ales să plece din mijlocul oamenilor și să ducă o viață solitară departe de văzul lumii și rupt de civilizație.
      Drumul a fost anevoios, pe alocuri foarte periculos și a durat preț de vreo nouă ore. Am pornit dimineața devreme spre a evita capcana întunericului și am ajuns spre înserat, la timp să prind un apus de soare ce greu ar putea fi descris în cuvinte. A fost ca și cum munții și-ar fi înălțat capetele să-l salute pe împăratul Luminii care face viața posibilă și să-l petreacă încet dincolo de orizont. Pământul se învârte dar falnicii munți ca niște uriași de piatră nu știu asta, pentru ei Călăuza strălucitoare pleacă și vine, ei stau nemișcați atingând cu capul cerul.
      Am găsit locuința bătrânului (căci înțeleptul era trecut de 80 de ani) într-un luminiș. Era parcă o cocioabă veche de când lumea. Acea construcție ce o privești și nu-ți poți da seama ce o ține laolaltă. M-a lătrat câinele și a dat să mă muște. Era un ciobănesc uriaș precis capabil să se lupte cu ursul - chiar dacă ar fi ultima înfruntare din viața lui. Bătrânul a apărut dintre copaci călare pe un cal negru. S-a dat jos cu o sprintenie uluitoare, parcă trecerea anilor nu și-ar fi lăsat pecetea asupra lui. La un semn câinele a plecat după colțul casei și nu l-am mai văzut. Acum că primejdia trecuse începeam să mă liniștesc și să respir normal.
     Bătrânul s-a apropiat de mine, a pus mâna pe umărul meu și mi-a spus:
     - Cine este mai nebun, cel care caută răspunsuri la întrebări imposibile sau cel care încearcă să de-a răspuns la ele fără a fi sincer și a spune simplu că nu știe? Când am fost un copil de 5 ani l-am întrebat pe tatăl meu de ce nu putem vedea vântul? El a fost un om simplu și nu știa carte. Mi-a spus că vine din cer, un înger suflă norii încoace-încolo iar ce vine de la îngeri oamenii nu au cum vedea. Apoi am crescut și l-am întrebat ce este viața? Mi-a spus că nu știe și să-l las în pace cu astfel de întrebări. Mai bine să-mi ocup timpul cu altceva, cu orice aș putea face într-o zi și să trăiesc zi de zi făcând ceva. Apoi am făcut ce face orice om, am avut o gospodărie, mi-am întemeiat o familie, am avut copii, nepoți... Apoi soția a murit, copii-s prin străinătăți, nepoți-s mari iar eu m-am retras aici în mijlocul pustietății.
     - De ce? l-am întrebat mirat.
     - Pentru că asta e viața! mi-a răspuns la întrebare cu o undă de melancolie în vocea-i deja tremurândă. Un apus de soare urmat de un răsărit de soare. Doar că de aici, deasupra norilor, în locul unde se avântă vulturii văd acest lucru cel mai bine. Soarele mă privește toată ziua iar eu fac câte ceva. Apoi ne luăm la revedere până a doua zi. Știu că Pământul se învârte, dar mie mereu îmi pare că el pleacă pe când, eu sunt cel care trec... 

Confesiuni către iubita imaginară

     Știu că exiști și în realitate. Mai trebuie doar să te întâlnesc. Vei fi ca și 

prima iubire doar că a șasea poate. Sau a șaptea, nu mai știu. E trist, inocența 

se pierde odată cu primul sărut.
     Hm... Întotdeauna zâmbesc când îmi aduc aminte de prima iubire. Îi știu
prenumele bineînțeles, chiar și numele de familie. Adina – e suficient acum. 

Nu m-am îndrăgostit de ea din prima clipă ci din momentul în care a zâmbit.

Atunci, când am știut că se petrece ceva inexplicabil în sufletul meu am fugit

acasă și am sărit în sus de bucurie și m-am învârtit prin cameră și am râs și 

am pronunțat cu voce tare cuvântul "Yes!". Când m-am liniștit, Fericirea a 

venit la mine și am stat puțin de vorbă.
     - Eu nu voi fi mereu aici, mi-a zis ca unui copil ce eram. Mulți oameni au 

nevoie de mine și voi avea de călătorit mult. Vezi tu, eu sunt singură, nu am 

ajutoare iar pe Pământ trăiesc multe suflete pierdute care mă strigă în multe

feluri și pe multe nume.
     - Atunci te voi mai vedea vreodată? am întrebat deznădăjduit deoarece 

știam ce înseamnă cuvântul "omenire".
     - Desigur. Uite, facem un pact. Am o soluție magică, este scumpă și foarte 

rară. Voi presăra peste tine un firicel și de fiecare dată când o anumită 

persoană te va atinge vei fi fericit. Dar nu uita, funcționează doar când 

Ea te atinge. Trebuie să-mi spui numele iubitei tale cu voce tare ca să înfăptuiesc 

magia.
     - Adina! am exclamat plin de entuziasm.
     Fericirea a plecat în drumul ei dar nu înainte de a-mi vrăji pe față un zâmbet.
     Apoi am auzit ceva așa ca un foșnet. Ori era un clinchet de clopoțel? Dacă
urechile mi-au jucat feste, ochii mei nu m-au păcălit. Am văzut o imagine ca toate
culorile lumii amestecate într-un curcubeu jucăuș. Dragostea personificată nu a 

vorbit cu mine și m-am simțit mai mic decât eram. Când am fost puțin trist că nu 

o înțeleg pesemne că i s-a făcut milă de mine. Atunci mi-a șoptit la ureche că 

nu trebuie să-mi fie frică, ea este pretutindeni, nu mă va părăsi niciodată. 

Este în verdele perfect al unui fir de iarbă, în nemărginitul albastru al cerului, 

în culoarea mov al florilor de liliac, în galbenul răsăritului de soare, pe cerul 

înstelat, în interiorul Lunii, în mijlocul Pământului și pe toată suprafață lui.

Apoi a dispărut rămânând totuși peste tot.
     Revin la viitoarea mea iubită imaginară. E acolo undeva, peste mări și țări și 

stă cu capul între palme, aplecându-l duios și citește aceste rânduri și poate 

nu știe că despre ea vorbesc. Oare cum să o anunț, cum să o întâlnesc?
     Bate cineva la o ușă imaginară. Deschid repede și intră Deznădejdea. Îmi

spune că totul e pierdut, Terra este o planetă imensă, iubita mea e peste șapte 

mări și șapte țări. Mările sunt de fapt oceane pline de rechini și brăzdate

de furtuni neiertătoare, țările sunt continente aride și fără sfârșit. Apoi mă

scutură și-mi urlă să plec pe ușă afară. Ce toantă e, doar eu eram înăuntru, ea a 

venit deci tot ea trebuie să plece. Așa e normal, nu?
     Iubita mea, nu vreau să deviez de la subiect. Aș vrea să-ți mărturisesc că ador

să te văd râzând, înseamnă că ești fericită. Ai zâmbit de 312240 de ori,

aproximativ. Nu ți-am numărat zâmbetele, m-am încurcat pe la mijloc dar am 

reușit să fac o medie.
     Dragostea mea, ești totul pentru mine... toată omenirea, toată Terra, toate 

stelele, Luna și Soarele. Ești Viața mea și te regăsesc în fiecare culoare pictată 

de sufletul meu, în fiecare sunet de râs cristalin. Și ești mai mult decât atât. 

Atunci când mă atingi (pentru că am firicel de praf fermecat) sunt fericit. 

Și dacă acea poțiune magică sau ce o fi ea s-ar fi consumat de atunci eu 

totuși simt totul perfect ca în prima zi.
     Iubire, iartă-mă. Am mințit, inocența nu se pierde odată cu primul sărut. 

Face loc pasiunii și se dezvoltă în ceva indestructibil. Este atunci când două 

inimi se unesc și bat la unison. Când două priviri hotărâte scrutează orizontul 

și zugrăvesc în toate culorile propriul destin...
     M-am trezit la realitate și îmi dau seama ca fiind ocupat cu scrisul nu am 

observat ce repede a trecut timpul. E amiază, imediat am o întâlnire

importantă. Ar fi timpul să plec. Aud ceva mișcare în bucătărie. Cred că s-a 

trezit. I-am pregătit un buchet de trandafiri de un roșu pătrunzător ce atrage

privirea unei femei ca o tainică chemare, apoi când femeia se apropie

mireasma desăvârșește zâmbetul pe chipul ei suav și face ochii să-i 

strălucească ca două astre într-o noapte de vară cu cerul senin. Adina este atât 

de frumoasă iar eu sunt cel mai norocos bărbat din lume.
     Tiiit! Tiiit! ... sună deșteptătorul. Este ora cinci dimineața, începe o nouă zi de
muncă. Trebuie să mă ridic din pat și să mă pregătesc. Am nevoie în primul rând 

de o cafea. Aseară am avut un vis ciudat, am visat cum era când am fost copil.. 

Da, era o fată frumușică pe care am iubit-o așa cum iubește cineva prima dată

la 14 ani. Nu i-am mărturisit niciodată dragostea ce am purtat-o în suflet ca 

și o comoară. Dacă aș putea da timpul înapoi...
     O față somnoroasă se uită la mine. O sărut încetișor și ea zâmbește. Ce noroc
am avut că a fost ea mai curajoasă ca și mine, mi-a spus ea că mă iubește și vrea

să fim împreună.
     Frumoasa mea Adina, într-o realitate ești prima mea iubire, singura și ultima!