Fluturașul
Rovin se pomeni singur la începutul unei zile călduroase de vară
în mijlocul celui mai frumos câmp de flori sălbatice pe care l-a
văzut în toată viața lui. Nu-i plăcea să recunoască dar era
singurul câmp pe care-l văzuse vreodată. Nu-și mai aducea aminte
cum a ajuns acolo, dar, fiind acolo, paradisul și realitatea erau
totuna. Știa să facă un singur lucru și-l făcea bine, zbura. Era
atât de fericit și își închipuia că este regele tuturor
florilor pe care le vedea de la înălțimea la care plutea încoace
și încolo fără nicio țintă. Uneori închidea ochii, își
desfăcea larg aripile și lăsa vântul domol să-l poarte în voia
lui. Era pentru el ca și o joacă nesfârșită sau uneori câte un
vals nebunatic cu firele de păpădie ce se ridicau de peste tot la
cer. La un moment dat, de la atâta vânzoleală obosi. Cu toate că
se credea regele florilor când se apropie de una inima începu să-i
bată mai repede în piept. Văzu o floare mare, galbenă. Ajunse în
preajmă și zbură în cercuri deasupra ei. Își făcu în cele din
urmă curaj și o întrebă sfios dacă se poate așeza undeva pe o
petală fiindcă este tare obosit. Floarea șușoti puțin cu vântul
și apoi își înclină aprobator capul. Rovin se puse așadar ușor
pe o petală și abia atunci realiză că este sleit de puteri. Ațipi
o vreme dar necunoscând împărțirea timpului nu putea ghici dacă
a dormit mult sau puțin. Se trezi revigorat și chiar după ce își
deschise ochii zbură instantaneu ca și cum ar fi fugit de cineva.
Dar nu era nimeni. Se simțea atât de liber, ca și cum întreaga
lume era a lui. Îl trecu un fior și tresări, ceva nu era bine. A
uitat să-i mulțumească florii că l-a găzduit așa că s-a întors
din drum. Surpriză, mai era cineva acolo așezat ca pe un tron în
mijlocul petalelor. O arătare galbenă ce nu părea deloc
prietenoasă. Era înarmată cu o suliță lungă pe care cu
siguranță ar fi folosit-o la nevoie. Rovin făcu cale-ntoarsă
instantaneu, i se făcuse puțin frică. Își puse totuși în gând
că va veni tot la acea floare când e obosit și după ce va spune
mulțumesc se va mai odihni iarăși în brațele ei. El și floarea
ar putea deveni buni prieteni și să vorbească despre vreme sau ce
se mai petrece cu alte vietăți de pe câmp. Da, este un plan bun,
se va ține de el.
I se făcuse
brusc foame și atunci realiză că nu mâncase nimic toată ziua.
Rovin simțea cum îl părăsesc puterile și căută cu privirea
iarăși flori. Trebuia să fie cât mai viu colorată; avea să
meargă de această dată la cea mai impunătoare floare de pe câmp
și să guste puțin nectar. Văzu în depărtare o floare roșie. Se
apropie în viteză și vru să meargă direct să se înfrupte din
delicioasa sevă. Dar se opri înaintea ei. El, regele, nu îndrăzni
să se așeze pe floare înainte să-și ceară voie. Și de data
aceasta era copleșit de emoții. Dar dacă floarea avea să-l
refuze? O privi, văzu cum stă semeață ridicându-se deasupra
ierbii ca o statuie vie, un monument al frumuseții ce simbolizează
minunea naturii și a creației. Vru să plece nedorind să o deranjeze nici măcar cu o bătaie de aripi. Dar floarea se mișcă,
se înclină puțin înaintea fluturelui. Rovin nu mai stătu mult pe
gânduri și în clipa următoare deja se hrănea din cel mai
delicios nectar pe care l-a gustat vreodată. Acum că era sătul își
luă zborul dar își învățase lecția așa că nu uită să
mulțumească pentru masă înainte de a pleca. Era plin de energie
și de viață simțind că poate face orice îi trece prin minte.
Acel câmp, ținutul unde se autoproclamase rege, era mirific, un
ocean de culori și o colecție unică cu cele mai splendide flori.
Ce fericit era că zbura și putea admira peisajul de sus. Chiar dacă
era rege și avea toată puterea nu ar fi schimbat ceva din ce vedea
cu ochii – totul era parcă dinainte aranjat ca să fie pe placul
lui.
Când nimic
nu părea să perturbeze explorarea domeniului său, o umbră
întunecă strălucirea soarelui. Se uită în sus și încremeni. O
pasăre se îndrepta înspre el cu o viteză năucitoare. Un fior
rece, de moarte, îl străbătu pe Rovin... acum nu mai conta nimic,
fie trăia, fie murea. Așteptă până când pasărea se apropie de
el atât de mult încât aproape că-i putea atinge ciocul, apoi
zbură brusc pe sub ea și se ascunse după o floare albastră.
Pasărea închise ciocul și se înălță chiar la limită înainte
să dea cu capul de pământ. Doar că nu prinsese nimic în cioc.
Fiind cu spatele nu văzuse unde se ascunse fluturașul. Nici nu mai
întoarse capul să încerce să-l caute. Așa era vânătoarea,
uneori cu succes, alteori cu pagubă și mai era atunci când
vânătorul devenea vânat. În natură supraviețuirea este arta
temerarilor.
Rovin
scăpase cu viață. Încă își simțea inima bătând tare și
zborul lui era cam nesigur. Parcă acum se și săturase de acel
câmp, vroia să zboare altundeva unde să nu mai fie păsări. Îi
părea rău că lasă florile acelea frumoase în urmă dar uneori
vine o vreme când până și regii își părăsesc țara dacă se
simt în pericol. Așa că își fixă privirea înainte și zbură
razant chiar puțin deasupra firelor de iarbă.
Ajunse după
mult timp la marginea câmpiei. Începea pădurea, primii copaci
apăreau ca niște străjeri uriași păzind un portal către o lume
întunecoasă. Nicidecum nu avea să intre în pădure, era puțin
sinistru pentru Rovin. Se întrebă oare ce fel de rege domnește
prin acele locuri. Avea cu siguranță să fie unul neînfricat și
cu puteri nemaiîntâlnite – Stăpânul copacilor. Un mic sunet îi
întrerupse șirul gândurilor. Se auzi un susur de izvor. Da,
urechea nu-l înșela, cu siguranță era apă undeva. Se îndreptă
fără șovăială înspre locul de unde venea zgomotul. Avuse
dreptate, înaintea lui șerpuia un pârâu lat de o palmă. Apa era
perfect curată, razele soarelui ce se reflectau în ea o făceau să
pară un veșmânt transparent cusut cu fire din aur.
- De ce nu
bei apă dacă ți-e sete și doar te uiți la ea? E puțin rece dar
habar nu ai cât e de bună așa, auzi Rovin o voce feminină în
spatele lui. Se ridică un metru în aer în zbor și abia apoi se
întoarse speriat către interlocutoarea apărută de nicăieri. O
văzu și rămase pentru o clipă locului, i se tăiase respirația.
Se uita cu ochii mari la un fluture de o frumusețe rară, cu aripile
mari, în trei culori toate către mov și îmbinate într-un mod
armonios ce trăda perfecțiunea. Există locuri, persoane sau clipe
în timp ce sunt atât de extraordinare încât descrierea lor nu
poate fi făcută prin simple cuvinte. Acele cuvinte ce le-am folosi
ar putea poate să ofere o oarecare imagine palidă, o copie practic
fără valoare a unui original sigilat în inimă și închis în
seiful sufletului. Cuvintele ar relata cumva un moment dar niciodată
nu ar fi în stare să surprindă magia din spatele lui. Ea poate fi
trăită doar de cei prezenți, atunci și acolo. Rovin simți ceva
și se cutremură – îl învăluia un sentiment nou și
inexplicabil. O căldură plăcută puse stăpânire pe el, era brusc
fericit fără să știe de ce și zbură acum în sus și în jos
fără măcar să realizeze acest lucru.
-
Mulțumesc, mulțumesc! repetă el. Pe moment nu putea zice mai mult,
nici nu mai încercă, doar s-ar fi făcut de râs. Oare cine era cea
care se afla în fața lui? O fi vreo prințesă, gândi. Trebuia să
fie, probabil ea era Zâna Apei și al ei era râulețul. Da, de
aceea i-a spus că poate să-și astâmpere setea. Ce prințesă de
treabă!
- Mă numesc
Romina, spuse fluturașul mov. Pari cam pierdut, continuă ea repede.
Oricum îmi pare bine că te-am întâlnit, mă simțeam cam singură,
acum urma să străbat câmpul din față, deja văd de aici că e
plin de flori încântătoare.
- Numele meu
e Rovin, se opri din zburat fluturele și se așeză pe o bucată de
lemn ce era pe jumătate scufundată în apă. Vru să mai spună că
este regele florilor de pe câmp și că tot acel ținut este al lui,
că a dus lupte înverșunate cu păsări dar lăudăroșenia nu
făcea parte din caracterul lui așa că mai bine tăcu.
- Vrei să
mergem împreună pe câmp? Sigur mai sunt vreo trei ore de lumină,
ne mai putem bucura puțin. Sau tu ai avut alt plan? Poate tocmai de
pe câmp vii, așa-i? întrebă puțin descumpănită Romina.
- Sunt
păsări pe câmp, este un loc periculos, zise cu glas scăzut Rovin.
- Of, dar
sunt flori atât de frumoase, spuse cu deznădejde Romina. Eu am tot
urcat pe firul apei în sus și în afară de iarbă nu am văzut
mare lucru.
- Bine, vin
cu tine, încuviință cu hotărâre Rovin schimbând și tonul vocii
sale. Câmpia este ceva mirific și cu siguranță îți va plăcea.
Atâtea flori nu ai fi visat că există, toate sunt diferite, unice
și altceva nici nu îți mai poți dori să vezi pe lumea aceasta.
Doi fluturi,
unul mov și celălalt albastru zburau unul lângă celălalt din
când în când întorcându-și capul spre a-și întâlni privirile
și atunci o mare liniște punea stăpânire pe sufletele lor. Nu se
putea întâmpla nimic fiindcă erau împreună. De se uitau în față
se simțeau singuri și se crea un gol în inimă ce trebuia umplut
repede și atunci era de ajuns o simplă privire aruncată în
lateral pentru ca totul să redevină perfect. Dragostea este precum
un foc ce se aprinde brusc și mistuie totul în cale. Este de
nestăvilit, de altfel nici nu vrea nimeni să-l oprească. Ea se
manifestă sub multe forme și apare până și în cele mai
neașteptate locuri. Are puterea de a schimba vieți și a modifica
destine. Mântuie sufletele și salvează inimile celor care se
rătăcesc pe cărările vieții și nu știu încotro s-o apuce.
Dragostea este oricând pregătită să se transforme în iubire
profundă și pasiune, mereu pregătită să ia naștere și nicicând
gata să se sfârșească. Este o forță creată dinainte de viață,
de fapt viața s-a format din dragoste și atunci când murim ea ne
poartă sufletul în brațe și-l așează în fața Marelui Creator.
Dragostea este atunci când doi fluturi zboară fericiți uitându-se
tot timpul unul la celălalt și pornesc în căutare de flori pe un
câmp fermecat și știu că trăiesc doar o zi pe Pământ...
Un om
trăiește în medie 28000 de zile. Se număra mai ușor în ani, dar
toți anii sunt un fel de o zi mai lungă.