sâmbătă, 26 septembrie 2015

DESPRE REUȘITA ÎN VIAȚĂ

O altfel de recenzie    „Straight Outta Compton” - 2015

     - Yo Dre! 
     - What up?
     - I got something to say!

      "Niggaz Wit Attitudes", o adunătură de tineri în fața unei mulțimi în delir. Vocea unei generații și a unei culturi aparte, a unei rase cu care istoria a fost nemiloasă și neiertătoare. Dar istoria se îndreaptă, oamenii se schimbă și odată cu ei nici mentalitățile nu mai sunt la fel. Uneori când ne uităm în spate nu ne vine să credem ce au făcut strămoșii noștri, probabil ni se pare că prețul plătit ca lumea să fie așa cum o știm noi astăzi a fost totuși prea mare. Poate putea fi altfel, nu cu așa multă suferință, cu mai puține războaie și nu cu atâția oameni care au murit pe nedrept. Dar dacă istoria nu se poate schimba cu siguranță altfel stau lucrurile în privința viitorului.
      Să revenim însă la film. Dr. Dre, geniul din spatele tuturor, un DJ tânăr care câștiga 50 de dolari după o noapte de mixat și care locuia în ghetou laolaltă cu părinții. Același om care a exersat o noapte întreagă cu Eazy-E în studio doar ca să înregistreze primul vers al unui cântec. Numai că viziunea unui om face diferența între reușită și eșec.
      Cât de tare trebuie să crezi în visul tău astfel încât să fii în stare să modifici realitatea? Eazy-E nu era cântăreț dar Dr. Dre a schimbat acest lucru și peste puțin timp l-a transformat pe Eric Lynn Wright în legendă. Doar că moartea nu ocolește nici legendele. R.I.P. Eric
      Un grup – „N.W.A.” - care a zguduit America sfârșitului anilor 80. Pentru că își permitea să spună lucrurilor pe nume și să arate cu degetul spre problemele discriminării rasiale, să sublinieze faptul că toți oamenii sunt la fel și ar merita drepturi egale în viață indiferent de culoarea pielii. Clar, versurile erau vulgare, dar cum puteau să atragă atenția? Brutalitatea poliției și arestările ilegale împotriva negrilor erau pe atunci la ordinea zilei (și acum?!). Cum pot fi atare lucruri juste sau de înțeles? Eu mă voi abține totuși să reproduc ce au afirmat ei în acel cântec celebru dedicat oamenilor legii.
      Să nu trec mai departe fără să-i amintesc pe ceilalți membri ai formației: Ice Cube, Dj Yella, MC Ren – toți cu realizări majore în viață, cu o emblemă de pionieri și deschizători de drumuri pe care o poartă mândri și care le reamintește și lor de unde au pornit.
      E ciudat să scriu despre acest film când nu e regizat nici de Spielberg, Tarantino, James Cameron ș.a., nu e nominalizat nici la Oscar și nu joacă De Niro, Al Pacino, Hopkins etc. Dar pot să scriu despre ce vreau. Probabil nu voi mai face vreo altă recenzie, există critici de film care duc această știință la rangul de artă.
        Reușita în viață, acesta e titlul de fapt. Andre Romelle Young aka Dr. Dre a câștigat 620 milioane de dolari doar în 2014, anul în care a vândut compania Beats celor de la Apple. Nu această afacere îl recomandă ca un om care a avut succes. Dar să ne gândim: tânăr, fără speranță, de culoare, sub influența găștilor de cartier, cu droguri, arme, băutură la discreție, cu un venit mult sub limita supraviețuirii. Șansă de reușită: one in a million. Atunci dacă șansele sunt împotriva unui om cum reușește acesta să se ridice deasupra tuturor? Iar apoi cum poate să plece din „N.W.A.” când trupa era pe culmile succesului? El nu prea cânta, nu ar fi putut continua o carieră solo. Dar a făcut ce a știut mai bine: a găsit talente și i-a promovat. Dar cum a putut pleca cu nimic din „Death Row Records” după ce a clădit acel imperiu împreună cu Suge Knight? Toată munca și viața lui erau în acel studio; acolo unde înregistrau piese devenite ulterior hit-uri artiști (pe atunci doar niște băieți de cartier cu oarece talent la rime) precum Tupac, Snoop Dog, MC Hammer și lista ar putea continua.
        A început aproape de la zero, iarăși. Când realitatea nu e bună poți alege să privești în viitor și să modifici șirul evenimentelor din realitate astfel încât să programezi ziua de mâine așa cum vrei. Se mai numește îndeplinirea dorințelor. Oare din ce perspectivă trebuie să privești viitorul ca să-l poți descoperii pe unul dintre cei mai buni rapperi din istorie (dacă nu chiar cel mai bun!) și să crezi în el chiar dacă este alb. Adică, să fim serioși! Dacă cineva nu a avut din start nicio șansă acela a fost Eminem. Dar Dr. Dre a crezut în el și l-a ajutat să ajungă cel mai sus. Să nu uităm de 50 Cent și desigur mulți alții. Vreau să fiu puțin ironic (ori nu neapărat) : dacă Dr. Dre și-ar pune în cap m-ar putea învăța și pe mine să cânt rap și să primesc cândva un disc din vreun material prețios. Și eu am avut note mici la muzică. Totuși nu vreau să fiu înțeles greșit. Nu ridic nimănui statui și nu elogiez pe nimeni. La orice oră pot scrie alte materiale asemănătoare și să aleg alți protagoniști care au reușit să facă din nimic ceva uriaș care va dăinui în timp. Ideea este cu totul alta.
        De ce am scris acest material? Din mai multe motive. Nu, nu am înnebunit deci aceasta nu face parte din listă. În primul rând pot să scriu ce-mi trece prin cap, nu trebuie nimeni să fie de acord la fel cum toată lumea poate fi împotrivă. În al doilea rând pentru că într-un fel sau altul toți am auzit de acești oameni sau îi vedem în filme ori pe canalele de muzică unde se afișează cu mașini scumpe, bani, mult aur și femei frumoase (nu, nu sunt maneliști de peste ocean!). S-a întâmplat să văd acum ceva timp filmul și îmi pare că are ceva special, nu la vedere ci mai degrabă ascuns undeva cu o dibăcie de maestru. Am verificat veridicitatea poveștii din „Straight Outta Compton” folosind mai multe surse și toate s-au confirmat. Și atunci revin la aceeași întrebare: Cum reușesc alții acolo unde cei mai mulți dau greș? Cum încearcă alții ceva nou și au succes în direcția în care mulți nici nu cred că merită efortul de a se gândi?
Răspunsul e simplu: I got something to say!




marți, 22 septembrie 2015

JOCUL DESTINELOR

     În a opta dimensiune, într-un loc pe care mintea omenească nu și-l poate închipui fiindcă până și imaginația omenească are limite, stăteau două creaturi albe ce emanau o lumină puternică care risipea întunericul pe distanțe uriașe.
     Era o liniște desăvârșită și se putea simți o energie stranie că plutește în aer. Din locul în care se aflau cele două creaturi se puteau vedea stelele din Univers ca o pădure deasă și întunecată într-o noapte cu luna ascunsă după nori și luminată de milioane de licurici.
Ființele spirituale nu vorbeau cu voce tare, ele comunicau prin puterea gândului.
     - Armaneo, ce te preocupă? întrebă o creatură pe cealaltă.
     - A trebuit să intervin în destinul cuiva. Dar de această dată a fost mult mai complicat ca de obicei și nu am reușit să..., apărură mici interferențe și Armaneo își pierdu puțin din strălucire și nu mai avu putere să termine propoziția.
     - Pari foarte afectat. Povestește-mi te rog, își coborî puțin vocea Dioflius.
     - A fost o zi friguroasă de iarnă, gerul îmi părea că are puterea să crape pietrele, că s-a transformat într-un uriaș de gheață care are o sabie cu o mie de tăișuri pe care o folosește fără milă și dă cu ea în stânga și dreapta la nimereală. Cerul era acoperit de o perdea densă de nori, fulgii de nea așteptau parcă un semn să se năpustească furioase spre pământ și să-l inunde. Vântul termina de zugrăvit acest peisaj înghețat și pustiu urlând de la capătul lumii  și trimițând rafale ca niște săgeți menite să sperie piscurile semețe ale munților. Vreme cumplită ce i-a prins pe trei alpiniști oprindu-se pe un mic loc drept al unui versant la o distanță nu foarte mare de a cuceri vârful de munte propus. Erau supărați că trebuie să abandoneze acest proiect și vor avea de făcut cale întoarsă cu capul plecat precum cei învinși în luptă. Dar nu aveau încotro, viscolul era pe cale să înceapă în orice moment și chiar dacă l-ar fi înfruntat, cu siguranță întunericul avea să-i izoleze acolo sus. Așa că s-au împăcat cu ideea și după ce s-au sfătuit puțin s-au întors cu spatele la munte dând să coboare. Și eu am vrut să plec de acolo, mulțumit că personajele mele au luat decizia corectă și totul va fi în regulă. Doar că..., Armaneo întrerupse iar firul poveștii și de această dată se cutremură.
     - Înțeleg că s-a întâmplat o tragedie și știu că nu ai mai putut face nimic. Așa sunt oamenii uneori. Dar te rog, știu că ți-e greu dar vreau să știu ce s-a întâmplat.
     - Nu mi-e ușor să-mi amintesc, începu Armaneo cu voce stinsă. Erau trei alpiniști: un băiat tânăr, sora lui mai mică cu doi ani și logodnica lui care era gravidă doar că nimeni nu știa încă. Alpinismul era viața lor, mai mult decât un hobby - aproape o obsesie. Și erau buni, formau o echipă adevărată și au cucerit vârfuri ce cu greu s-au lăsat cucerite. Și se bucurau, erau cu adevărat fericiți făcând ceva ce le place. Dar să lăsăm viețile lor și să revin la ce s-a întâmplat acolo. Băiatul s-a oprit. A desfăcut legăturile cu care erau legați toți împreună și le-a anunțat pe fete că el își va continua drumul în sus. Singur e mai rapid și acea culme trebuia cucerită dacă tot s-a ajuns până acolo. Eu am stat locului nevenindu-mi să cred. Am închis ochii și am avut o viziune. Apoi m-am dus lângă ei. Dar habar nu au avut că sunt acolo, oamenii s-au îndepărtat mult de ceruri. Le este imposibil să ne vadă, eventual atunci când strigăm tare ne aud dar parcă niciodată nu ascultă.
     - Așa e dar nu-i putem abandona, interveni Dioflius. Ei poate ar vrea să asculte dar au impresia că știu mai bine. Ori fac ce de fapt nici ei nu vor să facă.
     - Am urlat cât de tare am putut să-și pună urgent legăturile înapoi, continuă Armaneo absorbit în gândurile lui. A fost prea târziu. O bucată mare de zăpădă și gheață s-a dizlocat deasupra lor și a venit peste ei apoi s-a transfomat într-o avalanșă uriașă ce a măturat munții.
     - Au murit? întrebă Dioflius brusc.
     - Nu atunci și nu toți, de această dată lui Armaneo îi dispăru pentru o clipă strălucirea de tot dar continuă totuși cu greu. După ce muntele s-a scuturat de podoaba albă și grea l-am văzut pe băiat întins pe spate cu brațele larg deschise. Ținea în mâini câte o frânghie iar de partea cealaltă, deasupra abisului și morții atârnau două suflete.
     - O Doamne, suspină în tăcere Dioflius.
După o clipă de liniște, Armaneo continuă:
     - Totul s-a desfășurat în câteva secunde, a fost atât de puțin timp. Băiatul și-a adunat toate puterile și tremura de la cât îi erau de încordați toți mușchii încercând să realizeze ceva supraomenesc. Dar frânghia aluneca prin palme și nu mai era mult până la capetele ei. Trebuia să dea drumul la una dar el striga "Vă salvez imediat!". Îi curgeau lacrimile și plângea fiind conștient de alegerea pe care trebuia să o facă. Se uita pe rând la fiecare mână, s-a uitat de zece ori și vedea doar cum funia tot alunecă încet. Trebuia doar să deschidă una dintre pălmi. Cineva murea, altcineva era salvat. M-am dus lângă el, m-am uitat în ochii lui, i-am luat capul în mâinile mele și i-am spus: "Trebuie să dai drumul la cineva acum! Deschide palma dreaptă!" Am făcut eu alegerea pe care el nu ar fi fost în stare să o facă niciodată. Vocea mea a auzit-o clar în interiorul lui. Și-a ținut răsuflarea și a deschis puțin palma. Frânghia s-a grăbit în jos dar el și-a închis repede palma înapoi și cu o forță venită de nicăieri a blocat-o la loc. Și nu i-a mai dat drumul.
     - Era o decizie imposibilă dar trebuia să facă ceva, îi spuse Dioflius și se apropie de Armaneo fiind foarte interesat de finalul poveștii.
     - Fetele atârnau în câte o parte. Ele îl vedeau pe băiat fiecare pe jumătatea ei, observau mâna care făcea diferența între viață și moarte și neputința salvatorului de a alege. Și nu mai era multă funie rămasă, ea tot aluneca încet. Dacă se uitau pe sub stâncă își vedeau doar picioarele una la cealaltă atârnând deasupra abisului. Iar jos era plin de stânci ascuțite. Ele nu strigau, doar respirau repede. M-am coborât la nivelul lor și am încremenit. Aproape în același timp și-au scos bricegele. Am auzit două gânduri urcând spre cer: "Să duci o viață frumoasă frățiorul meu!" și "Te voi iubi mereu, îngerul meu drag!". Am urcat instantaneu lângă băiat am căzut în genunchi și l-am implorat să dea drumul la una dintre frânghii sau amândouă vor muri. A închis ochii și și-a deschis palma stângă. Apoi i-a redeschis și s-a uitat brusc la funia ce i-a rămas în palma deschisă. A ridicat-o și înmărmurit a așezat-o pe zăpadă. Și-a dat seama apoi că din partea dreaptă nu îl trage nimic în jos. S-a ridicat pe jumătate, a apucat funia din cealaltă parte cu ambele mâini și a tras tare dar a căzut pe spate și o bucată de frânghie a căzut peste el. Am auzit un urlet disperat, băiatul plângea cu brațele ridicate înspre cer și strigându-le pe fete pe rând pe nume. Apoi m-am ridicat direct la ceruri, a fost prea multă suferință și nimic de făcut.
     - Da, Armaneo, așa este. Câteodată nimic nu mai poate salva un om, nici măcar noi. Însă povestea ta nu s-a terminat așa.
     - Cum? se întoarse mirat Armaneo către Dioflius. Ce vrei să spui?
     - Dragule Armaneo, tu știi că eu sunt mentorul tău și ești de relativ puțin timp în imediata apropiere a oamenilor. Mi-e greu chiar și mie să-i înțeleg uneori și eu îi cunosc poate de-o veșnicie. Am fost și eu acolo când s-a întâmplat doar că sub o altă formă. Nici măcar tu nu ai putut să mă vezi. Când băiatul și-a deschis palma dreaptă eu am închis-o la loc.
     - Măcar o ființă ar fi fost salvată. Pe când așa..., zise Armaneo deznădăjduit și că acum nu mai înțelegea nimic.
     - Trebuie să ai puțină încredere în oameni. Chiar și în situațiile limită. Nu e voie să decizi în locul lor. Precum ți-am spus eram acolo. Te-am văzut ridicându-te la ceruri fără să te uiți înapoi. Fetele după ce s-au rugat au profitat de ultima lor șansă de a rămâne în viață. Au tăiat funia aproape de tot, pioleții îi țineau strâns în cealaltă mână și cu sânge rece au mai dat o dată cu lama briceagului peste bucățica de funie de care atârnau și în următoarea clipă când erau în aer și Moartea își făcuse apariția acolo jos au lovit cât de tare putut cu pioletul în direcția stâncii. Când stăteau atârnate nu au ajuns la stâncă, dar în cădere da. Era o șansă infimă dar era unica. Ele nu au știu una de cealaltă și s-au sacrificat practic în același timp. Au fost conștiente că posibilitatea să rateze era mult prea mare dar măcar băiatul o putea salva cu două mâini pe cea care ar fi rămas atârnând. În acea zi doi pioleți s-au înfipt în peretele de gheață și colțarii bocancilor au asigurat stabilitatea. Apoi băiatul a auzit două voci ca două glasuri de îngeri: "Aici suntem! Aruncă funia!"