Odată am urcat în munți. Era o zi senină de început de toamnă. Natura se îmbracă cu haine stranii în acea perioadă, frunzele stau să cadă dar parcă ar mai rămânea puțin pe ramurile copacilor să privească depărtările, să contemple minunea a ceea ce Cineva Bun a creat. Dar ele sunt deja galbene și le rămâne speranța ca vântul dinspre miazăzi să nu se abată cu ceva putere asupra lor fiindcă atunci totul este pierdut. Își vor găsi sfârșitul culcate unele peste altele pe pământul umed, înfrânte de soartă. Chiar și iarba pare să-și fi pierdut din luciditate și parcă tot mai mult se gândește cu spaimă la iarna ce va veni.
Am urcat tocmai în vârful munților ca să mă întâlnesc cu înțeleptul satului și să-i pun o întrebare. El trăia singur acolo, își construise o casă simplă cu o cameră, avea o masă, două scaune și un pat. De asemenea o sobă cu care făcea căldură și-și prepara mâncare. Într-o curte mică viețuiau câteva găini, două capre, un câine și un cal. Cel puțin așa mi-au spus sătenii care m-au îndrumat pe acest drum. Satul era de fapt la poalele muntelui dar înțeleptul a ales să plece din mijlocul oamenilor și să ducă o viață solitară departe de văzul lumii și rupt de civilizație.
Drumul a fost anevoios, pe alocuri foarte periculos și a durat preț de vreo nouă ore. Am pornit dimineața devreme spre a evita capcana întunericului și am ajuns spre înserat, la timp să prind un apus de soare ce greu ar putea fi descris în cuvinte. A fost ca și cum munții și-ar fi înălțat capetele să-l salute pe împăratul Luminii care face viața posibilă și să-l petreacă încet dincolo de orizont. Pământul se învârte dar falnicii munți ca niște uriași de piatră nu știu asta, pentru ei Călăuza strălucitoare pleacă și vine, ei stau nemișcați atingând cu capul cerul.
Am găsit locuința bătrânului (căci înțeleptul era trecut de 80 de ani) într-un luminiș. Era parcă o cocioabă veche de când lumea. Acea construcție ce o privești și nu-ți poți da seama ce o ține laolaltă. M-a lătrat câinele și a dat să mă muște. Era un ciobănesc uriaș precis capabil să se lupte cu ursul - chiar dacă ar fi ultima înfruntare din viața lui. Bătrânul a apărut dintre copaci călare pe un cal negru. S-a dat jos cu o sprintenie uluitoare, parcă trecerea anilor nu și-ar fi lăsat pecetea asupra lui. La un semn câinele a plecat după colțul casei și nu l-am mai văzut. Acum că primejdia trecuse începeam să mă liniștesc și să respir normal.
Bătrânul s-a apropiat de mine, a pus mâna pe umărul meu și mi-a spus:
- Cine este mai nebun, cel care caută răspunsuri la întrebări imposibile sau cel care încearcă să de-a răspuns la ele fără a fi sincer și a spune simplu că nu știe? Când am fost un copil de 5 ani l-am întrebat pe tatăl meu de ce nu putem vedea vântul? El a fost un om simplu și nu știa carte. Mi-a spus că vine din cer, un înger suflă norii încoace-încolo iar ce vine de la îngeri oamenii nu au cum vedea. Apoi am crescut și l-am întrebat ce este viața? Mi-a spus că nu știe și să-l las în pace cu astfel de întrebări. Mai bine să-mi ocup timpul cu altceva, cu orice aș putea face într-o zi și să trăiesc zi de zi făcând ceva. Apoi am făcut ce face orice om, am avut o gospodărie, mi-am întemeiat o familie, am avut copii, nepoți... Apoi soția a murit, copii-s prin străinătăți, nepoți-s mari iar eu m-am retras aici în mijlocul pustietății.
- De ce? l-am întrebat mirat.
- Pentru că asta e viața! mi-a răspuns la întrebare cu o undă de melancolie în vocea-i deja tremurândă. Un apus de soare urmat de un răsărit de soare. Doar că de aici, deasupra norilor, în locul unde se avântă vulturii văd acest lucru cel mai bine. Soarele mă privește toată ziua iar eu fac câte ceva. Apoi ne luăm la revedere până a doua zi. Știu că Pământul se învârte, dar mie mereu îmi pare că el pleacă pe când, eu sunt cel care trec...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu