Iubire fără sfârșit 2

  Iubirea este atunci când greșim față de persoana iubită și suntem în stare să
realizăm imposibilul doar pentru a repara greșeala; și știm cu toții definiția
imposibilului...
  Dragostea este atunci când imaginea persoanei iubite face mai mult decât toate
cuvintele din lume.
  Ce este dragostea? Un puzzle din sentimente omenești ale cărei piese sunt într-o
continuă schimbare.
  Știi sigur că iubești pe cineva atunci când seara înainte să adormi îți faci
planuri de viitor în legătură cu persoana respectivă.
  Dragostea adevărată se petrece atunci când inima continuă să iubească chiar
dacă mintea îi cere să înceteze acest lucru.
  În această lume nu există niciun test pe care iubirea adevărată să nu-l treacă.
  V-ați întrebat vreodată cum ar fi arătat această lume dacă nu ar fi fost creată din
iubire?
  Dragostea este atunci când îți întâlnești jumătatea și știi că toate citatele
nemuritoare care se referă la iubire sunt adevărate, ba mai mult...
  Un om este o fărâmă de iubire desprinsă dintr-un colț îndepărtat al Universului.
  Recunoaște! Ai mai simțit ceva asemănător ca și iubirea? Sau a fost cel mai
înălțător sentiment?
  Dacă pornești în căutarea iubirii și ajungi la marginile Pământului, ei bine,
  Pământul este rotund iar ca să găsești Iubirea este doar o chestiune de timp.
  În povestea dragostei, happy end-ul nu este niciodată garantat.
  Iubirea este atunci când ești dispus să-ți sacrifici sufletul pentru fericirea
celuilalt. Oare ce înseamnă când îți pierzi sufletul? E atunci când ai dat totul și totuși
nimic nu se va mai schimba niciodată.
  Dragostea este atunci când ții strâns în brațe persoana cea mai apropiată de
inima ta și te gândești că Dumnezeu ar putea acționa în acea clipă, ai câștigat jocul
Iubirii, ți-ai găsit jumătatea, acum Timpul s-ar putea opri iar tu și perechea ta ați putea
primii pe drept premiul Nemuririi.
  Frumusețea nu are nimic de-a face cu iubirea, Ea este jocul inimilor care se
privesc de la depărtare și încearcă să se cerceteze dincolo de aparențe.
  Din iubire se naște suferința, dar iubirea se naște de nicăieri.
  Dragostea este ceva ce se produce inevitabil, nimic nu o poate opri. Idealul
oamenilor este acesta: să-și găsească jumătatea.
  Există o problemă în ecuația iubirii: sufletul și inima omului sunt pline de
îndoieli. Nimeni nu mai este sigur de nimic, dragostea pare atunci un fel de capcană.
  Iubirea este singurul sentiment pe care-l simți limpede și totuși nu poți să-l
explici.
  Dragostea este hotarul lacrimilor; atunci când totul pare pierdut există o forță
care înlătură amărăciunea, se numește speranța dragostei.
  Ai vreo lege împotriva Iubirii? Atunci Ea va lupta împotriva tuturor legilor
impuse de tine. Dragostea adevărată se manifestă fără reguli.
  Care este rolul dragostei dacă nu poate reinstaura nemurirea?
  Mi-e teamă că peste câtva timp toate poveștile de dragoste vor fi interzise,
atunci ce mă fac?
  Nicio altă forță nu poate acoperi puterea dragostei. Ea se naște în prima dorință
a atingerii...
  Iubirea se arată de puține ori, este prețioasă și dacă cineva nu are cunoștințe
despre viață atunci cu siguranță nu are cunoștințe nici despre iubire. Ele sunt legate
strâns dar se deosebesc printr-o subtilitate de nedescris (numită deseori atitudine).
  Dragostea, poți avea încredere în ea. Devine peste ani, de la părinți la copii,
penibil de neschimbată. Toată legea e aici!
  Am greșit tot timpul, Viața nu are nevoie de scriitori să reamintească oamenilor
importanța iubirii, aceasta e impregnată cu litere de neșters înlăuntrul inimii lor. Un
scriitor poate în cel mai bun caz să readucă aminte.
  Dragostea este mânată de spiritualitate, de speranțe, de visuri, de un viitor
strălucit, de imaginația a "cum va fi dacă"... Iubirea devine pradă idealurilor a cum
am vrea noi să fie ea... pe când Ea este și devine așa cum ... credem noi că e logic să
fie!
  Puține argumente trec peste logica omenească, nici măcar Iubirea nu e judecată
după dorințele sufletului; rațiunea creierului combate sentimentele umane.
  Fără îndoială creierul e expertul logicii dar niciodată nu mi-aș încredința
hotărârile Cuiva care nu are sentimente.
  Dragostea e atunci când nu mai ai ce să faci și abia atunci scoți ce e mai bun
din tine!
  Iubirea e peste toate sacrificiu: nimeni, când riscă, nu riscă tot, mai lasă puțin.
Dar în dragoste sunt clipe în care trebuie riscat totul.
  Dragostea este atunci când prezinți fata ce o iubești părinților tăi și stai cu
inima în dinți și speri că viitorul va fi perfect.
  Iubirea este atunci când orice ai face ajungi la aceeași concluzie: fără Ea ești un
fel de Nimeni și Nimic.
  Iubirea este atunci când, dacă ești scriitor și ai scris enorm de mult despre
iubire cumva mai găsești puterea de a inventa câteva rânduri.
  Dragostea este atunci când ești singur, piesa favorită s-a terminat și tu ai vrea
să continue la nesfârșit.
  Iubirea este atunci când viața nu poate continua fără iubire, riscă să fie trăită
fără niciun scop.
  Dragostea este rezultatul gândurilor manifestate de om pe Pământ.
  Iubirea e atunci când Dumnezeu îți răspunde la rugăciuni.

Ultima scrisoare

    Mă plimbam desculț pe nisipul auriu și mă bucuram ca și un copil atunci când
valurile mării veneau fioroase înspre țărm dar abia ajungeau până la mine iar apoi se
retrăgeau brusc părând hotărâte să mă prindă data viitoare. Zâmbeam și îmi părea
nespus de bine că pot fi într-un loc unde simțeam că sufletul meu este liber. M-am
gândit ce putea fi mai frumos pe lumea aceasta decât o seară călduroasă de mai pe
malul mării? Soarele apunea și colora orizontul cu nuanțele unui foc care se stinge.
Ascultam sunetul valurilor și cântecul unor pescăruși rătăciți. Simțeam că aș putea
fugi cu brațele deschise și să îmbrățișez Viața, eram extrem de fericit pentru acea
Clipă și că mă aflam în acel Loc.
    Prietenii mei mă așteptau la hotel, urma să ieșim în oraș, să luăm cina la un
restaurant celebru ce servea specialități legendare. Ar fi fost timpul să plec după ce
hoinărisem o vreme fiindcă așa am simțit nevoia. Sunt lucruri de care un om se poate
bucura doar de unul singur fiind încă în căutarea identității sale. Și probabil aș fi făcut
cale întoarsă dacă nu aș fi zărit ceva în depărtare. Da, nu greșeam, privirea nu îmi
juca feste, era o sticlă destul de mare. Avea o formă ciudată, trebuia să mă apropii să
o văd mai bine. Am ajuns lângă ea și am ridicat-o din nisipul ud în care eșuase. Era o
sticlă grea, de culoare închisă, avea forma unei pere. Avea un dop straniu care
închidea etanș conținutul. Nu mi-a venit să cred, sticla nu era goală. Avea înăuntru o
hârtie făcută sul. Inima a început să-mi bată cu putere în piept, m-am uitat împrejur ca
un om care descoperă o comoară și vrea să fie sigur că nu-l mai vede nimeni. Dopul
nu l-am putut desface așa că am luat o piatră și am spart sticla. Eram nerăbdător să
văd ce scria pe misterioasa hârtie. Imaginația mea a luat-o înainte și-mi șoptea că nu
mai este timp de pierdut, poate cineva are nevoie urgentă de ajutor.
    Iată ce am putut să citesc:
 
      Scrisoarea mea nu este specială, sunt doar câteva gânduri adunate ale unui om simplu
care a ales să plece de bunăvoie din civilizație și să se retragă pe o mică insulă pustie.
    Un om pleacă atunci când nimeni și nimic nu încearcă să-l convingă să rămână.
    Am plecat deoarece sunt împotriva unui Sistem invincibil. Când ceva este de
neînvins, pleci. Nu pentru că ai fi laș, dimpotrivă!
    M-am săturat pe drept să văd peste tot în jurul meu oameni care-și urmăresc
pretutindeni și întotdeauna propriul interes.
    Oare ce vor oamenii de la viitor? Nimic nu le ajunge, nicio tehnologie nu îi
îndestulează. Nu doresc să mai facă nimic ci totul să se facă de la sine după ce apasă
niște butoane. Oricum, lenea este un păcat capital.
    Ce mai sunt prieteniile? Niște oameni care stau la masă și fiecare se uită în
propriul telefon și trăiește în propria lume. Așa ceva nu se cuvine.
    M-am săturat să-mi pese de opinia lumii întregi din jurul meu; acum eu sunt
lumea mea.
    Am renunțat la lume fiindcă această lume a renunțat demult la oameni.
    Pentru că atunci când vreau să spun ceva ce este bine sau rău trebuie să mă
gândesc oare ce vor spune ceilalți referitor la afirmațiile mele; acum pot spune ce
vreau și atunci când vreau.
    Oare aceasta este viața oamenilor: să încerce să trăiască independent de
diavolii personali și aproape de propriul Dumnezeu? Există doar un singur Dumnezeu
și același Diavol. Poruncile Domnului sunt clare, pe când Satan nu are lege.
    Voi vă uitați la știri? Eu acum sigur nu mă uit. Dar dacă m-aș uita aș vedea un
mix de nenorociri al ființelor umane. Dar e normal, tot ce se difuzează la televizor
promovează violența. Programul se face pe baza a ceea ce le place la telespectatori,
pentru ca ei să se uite și astfel televiziunile să încheie pe baza audienței contracte
gigant de publicitate. Și ce le place atunci la oameni să vadă? Ei aleg să vadă moarte
pe micile ecrane. Dar asta nici măcar nu le mai dă fiori.
    Am plecat deoarece ultimul lucru pe care-l puteam pierde a fost încrederea în
omenire, dar nimeni nu poate să piardă acest lucru – ar fi ca și cum noi, dacă am
putea interveni într-o chestiune de viață și de moarte făcând diferența, doar am sta și
am privi... Eu cred în omenire și dacă va fi nevoie să o ajut atunci mă voi întoarce.
    Mi-e urât să văd oameni măcinați de propriile idealuri, să-i văd cum îi calcă în
picioare pe semenii lor pentru motive puține și obscure.
    Nu mai înțeleg de ce nu mai zâmbesc oamenii. Altă dată zâmbeau mai mult,
erau mai prietenoși. Poate acum au visuri mai multe și dorințe mai mari și sunt în
totalitate absorbiți de acest lucru. Și ei nu înțeleg de ce nu se îndeplinesc. Pare a fi cea
mai grea întrebare și totuși eu pot răspunde cel mai ușor la ea: visurile, sub o formă
sau alta devin întotdeauna realitate dar niciodată nu va fi exact așa cum și-au dorit.
    În această societate adevărul zace îngropat într-o mie de minciuni. De multe ori
toată lumea minte pe toată lumea.
    Viața a ajuns să fie un joc dictat de către o societate manipulativă.
    Mi-a fost îndeajuns să văd sărăcia. Oameni care lucrează și nu-și permit altceva
nimic decât să trăiască la limita supraviețuirii. Bătrâni care au muncit o viață întreagă
și nu le ajunge pensia de la o lună la alta deși ei mănâncă puțin și doar câteva feluri
simple de mâncare. Copii care sunt pe drumuri alături de câinii vagabonzi.
    Aceleași întrebări și aceleași răspunsuri de când există lumea, "Ce mai faci?",
"Bine!". Sunt deplin convins că toată lumea face bine... :) Știu că oamenii duc o
luptă nesfârșită cu ei înșiși și că nu pot învinge. Dar victoria asupra sinelui nu este așa
importantă ci condițiile bătăliei sunt.
    Am văzut vieți ruinate din cauză că oamenii au renunțat să mai creadă în ei
înșiși. Dar atunci când nu mai crezi în tine poți întotdeauna crede în Dumnezeu.
    Oamenii amăgesc pe oameni. Într-o zi totul va fi bine! Ei bine, într-o zi totul
va fi așa cum grupul restrâns al celor mai bogați oameni din lume va vrea să fie.
    Pentru ce să stau? M-am săturat de imperiul de beton, aluminiu și plastic. În
natură mă pot regăsi pe mine și mă pot bucura cu adevărat de fiecare răsărit și apus de
soare.
    Să rămân să mănânc de trei ori pe zi o mâncare plină de conservanți și cele mai
periculoase combinații de E-uri și alte chimicale? Oare de ce fac oamenii cancer?
    Rolul omului în societatea modernă este să meargă la bancă și să ia un credit.
Apoi să-și cumpere o casă și o mașină. Iar acel credit să-l plătească aproape toată
viața. Tocmai simplitatea face ca Sistemul să funcționeze. Însă ce se întâmplă când pe
om îl ajunge o nenorocire sau mai grav, Statul își faultează cetățenii cu câteva legi
impuse de conducătorii Sistemului? Va trebui să muncească mai mult și nu va mai
avea energia să se gândească la nimic.
    M-am săturat de un cuvânt ce-l aud zi de zi, terorism. Oamenii chiar nu înțeleg
că nu pot opri un război cu un alt război? Răul nu se poate învinge tot prin rău, binele
învinge răul.
    Cum aș putea continua să trăiesc într-un loc unde cel mai important cuvânt
dintre toate și-a pierdut semnificația? Termenul iubire a fost înlocuit cu mulți alți
termeni: interes, logică, siguranță deplină, gândire rece și tot ce nu este legat de
inimă.

     După ce am terminat lectura, am zâmbit și m-am uitat pentru câteva clipe în
zare. Orizontul era neschimbat, marea era aceeași. Am mototolit hârtia și am aruncat-o
în valuri.
    M-am întors grăbit către hotel fiind convins că deja prietenii mei mă așteptau
nerăbdători să pornim în oraș. Doi din grupul nostru stăteau afară pe câte un șezlong,
pe ceilalți nu i-am văzut.
    – Hei, când plecăm? am întrebat voios.
    – Imediat, îmi răspunse indiferent unul dintre ei în timp ce butona telefonul.

Regele florilor

      Fluturașul Rovin se pomeni singur la începutul unei zile călduroase de vară în mijlocul celui mai frumos câmp de flori sălbatice pe care l-a văzut în toată viața lui. Nu-i plăcea să recunoască dar era singurul câmp pe care-l văzuse vreodată. Nu-și mai aducea aminte cum a ajuns acolo, dar, fiind acolo, paradisul și realitatea erau totuna. Știa să facă un singur lucru și-l făcea bine, zbura. Era atât de fericit și își închipuia că este regele tuturor florilor pe care le vedea de la înălțimea la care plutea încoace și încolo fără nicio țintă. Uneori închidea ochii, își desfăcea larg aripile și lăsa vântul domol să-l poarte în voia lui. Era pentru el ca și o joacă nesfârșită sau uneori câte un vals nebunatic cu firele de păpădie ce se ridicau de peste tot la cer. La un moment dat, de la atâta vânzoleală obosi. Cu toate că se credea regele florilor când se apropie de una inima începu să-i bată mai repede în piept. Văzu o floare mare, galbenă. Ajunse în preajmă și zbură în cercuri deasupra ei. Își făcu în cele din urmă curaj și o întrebă sfios dacă se poate așeza undeva pe o petală fiindcă este tare obosit. Floarea șușoti puțin cu vântul și apoi își înclină aprobator capul. Rovin se puse așadar ușor pe o petală și abia atunci realiză că este sleit de puteri. Ațipi o vreme dar necunoscând împărțirea timpului nu putea ghici dacă a dormit mult sau puțin. Se trezi revigorat și chiar după ce își deschise ochii zbură instantaneu ca și cum ar fi fugit de cineva. Dar nu era nimeni. Se simțea atât de liber, ca și cum întreaga lume era a lui. Îl trecu un fior și tresări, ceva nu era bine. A uitat să-i mulțumească florii că l-a găzduit așa că s-a întors din drum. Surpriză, mai era cineva acolo așezat ca pe un tron în mijlocul petalelor. O arătare galbenă ce nu părea deloc prietenoasă. Era înarmată cu o suliță lungă pe care cu siguranță ar fi folosit-o la nevoie. Rovin făcu cale-ntoarsă instantaneu, i se făcuse puțin frică. Își puse totuși în gând că va veni tot la acea floare când e obosit și după ce va spune mulțumesc se va mai odihni iarăși în brațele ei. El și floarea ar putea deveni buni prieteni și să vorbească despre vreme sau ce se mai petrece cu alte vietăți de pe câmp. Da, este un plan bun, se va ține de el.

       I se făcuse brusc foame și atunci realiză că nu mâncase nimic toată ziua. Rovin simțea cum îl părăsesc puterile și căută cu privirea iarăși flori. Trebuia să fie cât mai viu colorată; avea să meargă de această dată la cea mai impunătoare floare de pe câmp și să guste puțin nectar. Văzu în depărtare o floare roșie. Se apropie în viteză și vru să meargă direct să se înfrupte din delicioasa sevă. Dar se opri înaintea ei. El, regele, nu îndrăzni să se așeze pe floare înainte să-și ceară voie. Și de data aceasta era copleșit de emoții. Dar dacă floarea avea să-l refuze? O privi, văzu cum stă semeață ridicându-se deasupra ierbii ca o statuie vie, un monument al frumuseții ce simbolizează minunea naturii și a creației. Vru să plece nedorind să o deranjeze nici măcar cu o bătaie de aripi. Dar floarea se mișcă, se înclină puțin înaintea fluturelui. Rovin nu mai stătu mult pe gânduri și în clipa următoare deja se hrănea din cel mai delicios nectar pe care l-a gustat vreodată. Acum că era sătul își luă zborul dar își învățase lecția așa că nu uită să mulțumească pentru masă înainte de a pleca. Era plin de energie și de viață simțind că poate face orice îi trece prin minte. Acel câmp, ținutul unde se autoproclamase rege, era mirific, un ocean de culori și o colecție unică cu cele mai splendide flori. Ce fericit era că zbura și putea admira peisajul de sus. Chiar dacă era rege și avea toată puterea nu ar fi schimbat ceva din ce vedea cu ochii – totul era parcă dinainte aranjat ca să fie pe placul lui.

       Când nimic nu părea să perturbeze explorarea domeniului său, o umbră întunecă strălucirea soarelui. Se uită în sus și încremeni. O pasăre se îndrepta înspre el cu o viteză năucitoare. Un fior rece, de moarte, îl străbătu pe Rovin... acum nu mai conta nimic, fie trăia, fie murea. Așteptă până când pasărea se apropie de el atât de mult încât aproape că-i putea atinge ciocul, apoi zbură brusc pe sub ea și se ascunse după o floare albastră. Pasărea închise ciocul și se înălță chiar la limită înainte să dea cu capul de pământ. Doar că nu prinsese nimic în cioc. Fiind cu spatele nu văzuse unde se ascunse fluturașul. Nici nu mai întoarse capul să încerce să-l caute. Așa era vânătoarea, uneori cu succes, alteori cu pagubă și mai era atunci când vânătorul devenea vânat. În natură supraviețuirea este arta temerarilor.

       Rovin scăpase cu viață. Încă își simțea inima bătând tare și zborul lui era cam nesigur. Parcă acum se și săturase de acel câmp, vroia să zboare altundeva unde să nu mai fie păsări. Îi părea rău că lasă florile acelea frumoase în urmă dar uneori vine o vreme când până și regii își părăsesc țara dacă se simt în pericol. Așa că își fixă privirea înainte și zbură razant chiar puțin deasupra firelor de iarbă.

       Ajunse după mult timp la marginea câmpiei. Începea pădurea, primii copaci apăreau ca niște străjeri uriași păzind un portal către o lume întunecoasă. Nicidecum nu avea să intre în pădure, era puțin sinistru pentru Rovin. Se întrebă oare ce fel de rege domnește prin acele locuri. Avea cu siguranță să fie unul neînfricat și cu puteri nemaiîntâlnite – Stăpânul copacilor. Un mic sunet îi întrerupse șirul gândurilor. Se auzi un susur de izvor. Da, urechea nu-l înșela, cu siguranță era apă undeva. Se îndreptă fără șovăială înspre locul de unde venea zgomotul. Avuse dreptate, înaintea lui șerpuia un pârâu lat de o palmă. Apa era perfect curată, razele soarelui ce se reflectau în ea o făceau să pară un veșmânt transparent cusut cu fire din aur.

       - De ce nu bei apă dacă ți-e sete și doar te uiți la ea? E puțin rece dar habar nu ai cât e de bună așa, auzi Rovin o voce feminină în spatele lui. Se ridică un metru în aer în zbor și abia apoi se întoarse speriat către interlocutoarea apărută de nicăieri. O văzu și rămase pentru o clipă locului, i se tăiase respirația. Se uita cu ochii mari la un fluture de o frumusețe rară, cu aripile mari, în trei culori toate către mov și îmbinate într-un mod armonios ce trăda perfecțiunea. Există locuri, persoane sau clipe în timp ce sunt atât de extraordinare încât descrierea lor nu poate fi făcută prin simple cuvinte. Acele cuvinte ce le-am folosi ar putea poate să ofere o oarecare imagine palidă, o copie practic fără valoare a unui original sigilat în inimă și închis în seiful sufletului. Cuvintele ar relata cumva un moment dar niciodată nu ar fi în stare să surprindă magia din spatele lui. Ea poate fi trăită doar de cei prezenți, atunci și acolo. Rovin simți ceva și se cutremură – îl învăluia un sentiment nou și inexplicabil. O căldură plăcută puse stăpânire pe el, era brusc fericit fără să știe de ce și zbură acum în sus și în jos fără măcar să realizeze acest lucru.

       - Mulțumesc, mulțumesc! repetă el. Pe moment nu putea zice mai mult, nici nu mai încercă, doar s-ar fi făcut de râs. Oare cine era cea care se afla în fața lui? O fi vreo prințesă, gândi. Trebuia să fie, probabil ea era Zâna Apei și al ei era râulețul. Da, de aceea i-a spus că poate să-și astâmpere setea. Ce prințesă de treabă!

      - Mă numesc Romina, spuse fluturașul mov. Pari cam pierdut, continuă ea repede. Oricum îmi pare bine că te-am întâlnit, mă simțeam cam singură, acum urma să străbat câmpul din față, deja văd de aici că e plin de flori încântătoare.

       - Numele meu e Rovin, se opri din zburat fluturele și se așeză pe o bucată de lemn ce era pe jumătate scufundată în apă. Vru să mai spună că este regele florilor de pe câmp și că tot acel ținut este al lui, că a dus lupte înverșunate cu păsări dar lăudăroșenia nu făcea parte din caracterul lui așa că mai bine tăcu.

       - Vrei să mergem împreună pe câmp? Sigur mai sunt vreo trei ore de lumină, ne mai putem bucura puțin. Sau tu ai avut alt plan? Poate tocmai de pe câmp vii, așa-i? întrebă puțin descumpănită Romina.

       - Sunt păsări pe câmp, este un loc periculos, zise cu glas scăzut Rovin.

       - Of, dar sunt flori atât de frumoase, spuse cu deznădejde Romina. Eu am tot urcat pe firul apei în sus și în afară de iarbă nu am văzut mare lucru.

       - Bine, vin cu tine, încuviință cu hotărâre Rovin schimbând și tonul vocii sale. Câmpia este ceva mirific și cu siguranță îți va plăcea. Atâtea flori nu ai fi visat că există, toate sunt diferite, unice și altceva nici nu îți mai poți dori să vezi pe lumea aceasta.

      Doi fluturi, unul mov și celălalt albastru zburau unul lângă celălalt din când în când întorcându-și capul spre a-și întâlni privirile și atunci o mare liniște punea stăpânire pe sufletele lor. Nu se putea întâmpla nimic fiindcă erau împreună. De se uitau în față se simțeau singuri și se crea un gol în inimă ce trebuia umplut repede și atunci era de ajuns o simplă privire aruncată în lateral pentru ca totul să redevină perfect. Dragostea este precum un foc ce se aprinde brusc și mistuie totul în cale. Este de nestăvilit, de altfel nici nu vrea nimeni să-l oprească. Ea se manifestă sub multe forme și apare până și în cele mai neașteptate locuri. Are puterea de a schimba vieți și a modifica destine. Mântuie sufletele și salvează inimile celor care se rătăcesc pe cărările vieții și nu știu încotro s-o apuce. Dragostea este oricând pregătită să se transforme în iubire profundă și pasiune, mereu pregătită să ia naștere și nicicând gata să se sfârșească. Este o forță creată dinainte de viață, de fapt viața s-a format din dragoste și atunci când murim ea ne poartă sufletul în brațe și-l așează în fața Marelui Creator. Dragostea este atunci când doi fluturi zboară fericiți uitându-se tot timpul unul la celălalt și pornesc în căutare de flori pe un câmp fermecat și știu că trăiesc doar o zi pe Pământ...

      Un om trăiește în medie 28000 de zile. Se număra mai ușor în ani, dar toți anii sunt un fel de o zi mai lungă.

DESPRE REUȘITA ÎN VIAȚĂ

O altfel de recenzie    „Straight Outta Compton” - 2015

     - Yo Dre! 

     - What up?

     - I got something to say!

      "Niggaz Wit Attitudes", o adunătură de tineri în fața unei mulțimi în delir. Vocea unei generații și a unei culturi aparte, a unei rase cu care istoria a fost nemiloasă și neiertătoare. Dar istoria se îndreaptă, oamenii se schimbă și odată cu ei nici mentalitățile nu mai sunt la fel. Uneori când ne uităm în spate nu ne vine să credem ce au făcut strămoșii noștri, probabil ni se pare că prețul plătit ca lumea să fie așa cum o știm noi astăzi a fost totuși prea mare. Poate putea fi altfel, nu cu așa multă suferință, cu mai puține războaie și nu cu atâția oameni care au murit pe nedrept. Dar dacă istoria nu se poate schimba cu siguranță altfel stau lucrurile în privința viitorului.

      Să revenim însă la film. Dr. Dre, geniul din spatele tuturor, un DJ tânăr care câștiga 50 de dolari după o noapte de mixat și care locuia în ghetou laolaltă cu părinții. Același om care a exersat o noapte întreagă cu Eazy-E în studio doar ca să înregistreze primul vers al unui cântec. Numai că viziunea unui om face diferența între reușită și eșec.

      Cât de tare trebuie să crezi în visul tău astfel încât să fii în stare să modifici realitatea? Eazy-E nu era cântăreț dar Dr. Dre a schimbat acest lucru și peste puțin timp l-a transformat pe Eric Lynn Wright în legendă. Doar că moartea nu ocolește nici legendele. R.I.P. Eric

      Un grup – „N.W.A.” - care a zguduit America sfârșitului anilor 80. Pentru că își permitea să spună lucrurilor pe nume și să arate cu degetul spre problemele discriminării rasiale, să sublinieze faptul că toți oamenii sunt la fel și ar merita drepturi egale în viață indiferent de culoarea pielii. Clar, versurile erau vulgare, dar cum puteau să atragă atenția? Brutalitatea poliției și arestările ilegale împotriva negrilor erau pe atunci la ordinea zilei (și acum?!). Cum pot fi atare lucruri juste sau de înțeles? Eu mă voi abține totuși să reproduc ce au afirmat ei în acel cântec celebru dedicat oamenilor legii.

      Să nu trec mai departe fără să-i amintesc pe ceilalți membri ai formației: Ice Cube, Dj Yella, MC Ren – toți cu realizări majore în viață, cu o emblemă de pionieri și deschizători de drumuri pe care o poartă mândri și care le reamintește și lor de unde au pornit.

      E ciudat să scriu despre acest film când nu e regizat nici de Spielberg, Tarantino, James Cameron ș.a., nu e nominalizat nici la Oscar și nu joacă De Niro, Al Pacino, Hopkins etc. Dar pot să scriu despre ce vreau. Probabil nu voi mai face vreo altă recenzie, există critici de film care duc această știință la rangul de artă.

        Reușita în viață, acesta e titlul de fapt. Andre Romelle Young aka Dr. Dre a câștigat 620 milioane de dolari doar în 2014, anul în care a vândut compania Beats celor de la Apple. Nu această afacere îl recomandă ca un om care a avut succes. Dar să ne gândim: tânăr, fără speranță, de culoare, sub influența găștilor de cartier, cu droguri, arme, băutură la discreție, cu un venit mult sub limita supraviețuirii. Șansă de reușită: one in a million. Atunci dacă șansele sunt împotriva unui om cum reușește acesta să se ridice deasupra tuturor? Iar apoi cum poate să plece din „N.W.A.” când trupa era pe culmile succesului? El nu prea cânta, nu ar fi putut continua o carieră solo. Dar a făcut ce a știut mai bine: a găsit talente și i-a promovat. Dar cum a putut pleca cu nimic din „Death Row Records” după ce a clădit acel imperiu împreună cu Suge Knight? Toată munca și viața lui erau în acel studio; acolo unde înregistrau piese devenite ulterior hit-uri artiști (pe atunci doar niște băieți de cartier cu oarece talent la rime) precum Tupac, Snoop Dog, MC Hammer și lista ar putea continua.

        A început aproape de la zero, iarăși. Când realitatea nu e bună poți alege să privești în viitor și să modifici șirul evenimentelor din realitate astfel încât să programezi ziua de mâine așa cum vrei. Se mai numește îndeplinirea dorințelor. Oare din ce perspectivă trebuie să privești viitorul ca să-l poți descoperii pe unul dintre cei mai buni rapperi din istorie (dacă nu chiar cel mai bun!) și să crezi în el chiar dacă este alb. Adică, să fim serioși! Dacă cineva nu a avut din start nicio șansă acela a fost Eminem. Dar Dr. Dre a crezut în el și l-a ajutat să ajungă cel mai sus. Să nu uităm de 50 Cent și desigur mulți alții. Vreau să fiu puțin ironic (ori nu neapărat) : dacă Dr. Dre și-ar pune în cap m-ar putea învăța și pe mine să cânt rap și să primesc cândva un disc din vreun material prețios. Și eu am avut note mici la muzică. Totuși nu vreau să fiu înțeles greșit. Nu ridic nimănui statui și nu elogiez pe nimeni. La orice oră pot scrie alte materiale asemănătoare și să aleg alți protagoniști care au reușit să facă din nimic ceva uriaș care va dăinui în timp. Ideea este cu totul alta.

        De ce am scris acest material? Din mai multe motive. Nu, nu am înnebunit deci aceasta nu face parte din listă. În primul rând pot să scriu ce-mi trece prin cap, nu trebuie nimeni să fie de acord la fel cum toată lumea poate fi împotrivă. În al doilea rând pentru că într-un fel sau altul toți am auzit de acești oameni sau îi vedem în filme ori pe canalele de muzică unde se afișează cu mașini scumpe, bani, mult aur și femei frumoase (nu, nu sunt maneliști de peste ocean!). S-a întâmplat să văd acum ceva timp filmul și îmi pare că are ceva special, nu la vedere ci mai degrabă ascuns undeva cu o dibăcie de maestru. Am verificat veridicitatea poveștii din „Straight Outta Compton” folosind mai multe surse și toate s-au confirmat. Și atunci revin la aceeași întrebare: Cum reușesc alții acolo unde cei mai mulți dau greș? Cum încearcă alții ceva nou și au succes în direcția în care mulți nici nu cred că merită efortul de a se gândi?

Răspunsul e simplu: I got something to say!

JOCUL DESTINELOR

     În a opta dimensiune, într-un loc pe care mintea omenească nu și-l poate închipui fiindcă până și imaginația omenească are limite, stăteau două creaturi albe ce emanau o lumină puternică care risipea întunericul pe distanțe uriașe.
     Era o liniște desăvârșită și se putea simți o energie stranie că plutește în aer. Din locul în care se aflau cele două creaturi se puteau vedea stelele din Univers ca o pădure deasă și întunecată într-o noapte cu luna ascunsă după nori și luminată de milioane de licurici.
Ființele spirituale nu vorbeau cu voce tare, ele comunicau prin puterea gândului.
     - Armaneo, ce te preocupă? întrebă o creatură pe cealaltă.
     - A trebuit să intervin în destinul cuiva. Dar de această dată a fost mult mai complicat ca de obicei și nu am reușit să..., apărură mici interferențe și Armaneo își pierdu puțin din strălucire și nu mai avu putere să termine propoziția.
     - Pari foarte afectat. Povestește-mi te rog, își coborî puțin vocea Dioflius.
     - A fost o zi friguroasă de iarnă, gerul îmi părea că are puterea să crape pietrele, că s-a transformat într-un uriaș de gheață care are o sabie cu o mie de tăișuri pe care o folosește fără milă și dă cu ea în stânga și dreapta la nimereală. Cerul era acoperit de o perdea densă de nori, fulgii de nea așteptau parcă un semn să se năpustească furioase spre pământ și să-l inunde. Vântul termina de zugrăvit acest peisaj înghețat și pustiu urlând de la capătul lumii  și trimițând rafale ca niște săgeți menite să sperie piscurile semețe ale munților. Vreme cumplită ce i-a prins pe trei alpiniști oprindu-se pe un mic loc drept al unui versant la o distanță nu foarte mare de a cuceri vârful de munte propus. Erau supărați că trebuie să abandoneze acest proiect și vor avea de făcut cale întoarsă cu capul plecat precum cei învinși în luptă. Dar nu aveau încotro, viscolul era pe cale să înceapă în orice moment și chiar dacă l-ar fi înfruntat, cu siguranță întunericul avea să-i izoleze acolo sus. Așa că s-au împăcat cu ideea și după ce s-au sfătuit puțin s-au întors cu spatele la munte dând să coboare. Și eu am vrut să plec de acolo, mulțumit că personajele mele au luat decizia corectă și totul va fi în regulă. Doar că..., Armaneo întrerupse iar firul poveștii și de această dată se cutremură.
     - Înțeleg că s-a întâmplat o tragedie și știu că nu ai mai putut face nimic. Așa sunt oamenii uneori. Dar te rog, știu că ți-e greu dar vreau să știu ce s-a întâmplat.
     - Nu mi-e ușor să-mi amintesc, începu Armaneo cu voce stinsă. Erau trei alpiniști: un băiat tânăr, sora lui mai mică cu doi ani și logodnica lui care era gravidă doar că nimeni nu știa încă. Alpinismul era viața lor, mai mult decât un hobby - aproape o obsesie. Și erau buni, formau o echipă adevărată și au cucerit vârfuri ce cu greu s-au lăsat cucerite. Și se bucurau, erau cu adevărat fericiți făcând ceva ce le place. Dar să lăsăm viețile lor și să revin la ce s-a întâmplat acolo. Băiatul s-a oprit. A desfăcut legăturile cu care erau legați toți împreună și le-a anunțat pe fete că el își va continua drumul în sus. Singur e mai rapid și acea culme trebuia cucerită dacă tot s-a ajuns până acolo. Eu am stat locului nevenindu-mi să cred. Am închis ochii și am avut o viziune. Apoi m-am dus lângă ei. Dar habar nu au avut că sunt acolo, oamenii s-au îndepărtat mult de ceruri. Le este imposibil să ne vadă, eventual atunci când strigăm tare ne aud dar parcă niciodată nu ascultă.
     - Așa e dar nu-i putem abandona, interveni Dioflius. Ei poate ar vrea să asculte dar au impresia că știu mai bine. Ori fac ce de fapt nici ei nu vor să facă.
     - Am urlat cât de tare am putut să-și pună urgent legăturile înapoi, continuă Armaneo absorbit în gândurile lui. A fost prea târziu. O bucată mare de zăpădă și gheață s-a dizlocat deasupra lor și a venit peste ei apoi s-a transfomat într-o avalanșă uriașă ce a măturat munții.
     - Au murit? întrebă Dioflius brusc.
     - Nu atunci și nu toți, de această dată lui Armaneo îi dispăru pentru o clipă strălucirea de tot dar continuă totuși cu greu. După ce muntele s-a scuturat de podoaba albă și grea l-am văzut pe băiat întins pe spate cu brațele larg deschise. Ținea în mâini câte o frânghie iar de partea cealaltă, deasupra abisului și morții atârnau două suflete.
     - O Doamne, suspină în tăcere Dioflius.
După o clipă de liniște, Armaneo continuă:
     - Totul s-a desfășurat în câteva secunde, a fost atât de puțin timp. Băiatul și-a adunat toate puterile și tremura de la cât îi erau de încordați toți mușchii încercând să realizeze ceva supraomenesc. Dar frânghia aluneca prin palme și nu mai era mult până la capetele ei. Trebuia să dea drumul la una dar el striga "Vă salvez imediat!". Îi curgeau lacrimile și plângea fiind conștient de alegerea pe care trebuia să o facă. Se uita pe rând la fiecare mână, s-a uitat de zece ori și vedea doar cum funia tot alunecă încet. Trebuia doar să deschidă una dintre pălmi. Cineva murea, altcineva era salvat. M-am dus lângă el, m-am uitat în ochii lui, i-am luat capul în mâinile mele și i-am spus: "Trebuie să dai drumul la cineva acum! Deschide palma dreaptă!" Am făcut eu alegerea pe care el nu ar fi fost în stare să o facă niciodată. Vocea mea a auzit-o clar în interiorul lui. Și-a ținut răsuflarea și a deschis puțin palma. Frânghia s-a grăbit în jos dar el și-a închis repede palma înapoi și cu o forță venită de nicăieri a blocat-o la loc. Și nu i-a mai dat drumul.
     - Era o decizie imposibilă dar trebuia să facă ceva, îi spuse Dioflius și se apropie de Armaneo fiind foarte interesat de finalul poveștii.
     - Fetele atârnau în câte o parte. Ele îl vedeau pe băiat fiecare pe jumătatea ei, observau mâna care făcea diferența între viață și moarte și neputința salvatorului de a alege. Și nu mai era multă funie rămasă, ea tot aluneca încet. Dacă se uitau pe sub stâncă își vedeau doar picioarele una la cealaltă atârnând deasupra abisului. Iar jos era plin de stânci ascuțite. Ele nu strigau, doar respirau repede. M-am coborât la nivelul lor și am încremenit. Aproape în același timp și-au scos bricegele. Am auzit două gânduri urcând spre cer: "Să duci o viață frumoasă frățiorul meu!" și "Te voi iubi mereu, îngerul meu drag!". Am urcat instantaneu lângă băiat am căzut în genunchi și l-am implorat să dea drumul la una dintre frânghii sau amândouă vor muri. A închis ochii și și-a deschis palma stângă. Apoi i-a redeschis și s-a uitat brusc la funia ce i-a rămas în palma deschisă. A ridicat-o și înmărmurit a așezat-o pe zăpadă. Și-a dat seama apoi că din partea dreaptă nu îl trage nimic în jos. S-a ridicat pe jumătate, a apucat funia din cealaltă parte cu ambele mâini și a tras tare dar a căzut pe spate și o bucată de frânghie a căzut peste el. Am auzit un urlet disperat, băiatul plângea cu brațele ridicate înspre cer și strigându-le pe fete pe rând pe nume. Apoi m-am ridicat direct la ceruri, a fost prea multă suferință și nimic de făcut.
     - Da, Armaneo, așa este. Câteodată nimic nu mai poate salva un om, nici măcar noi. Însă povestea ta nu s-a terminat așa.
     - Cum? se întoarse mirat Armaneo către Dioflius. Ce vrei să spui?
     - Dragule Armaneo, tu știi că eu sunt mentorul tău și ești de relativ puțin timp în imediata apropiere a oamenilor. Mi-e greu chiar și mie să-i înțeleg uneori și eu îi cunosc poate de-o veșnicie. Am fost și eu acolo când s-a întâmplat doar că sub o altă formă. Nici măcar tu nu ai putut să mă vezi. Când băiatul și-a deschis palma dreaptă eu am închis-o la loc.
     - Măcar o ființă ar fi fost salvată. Pe când așa..., zise Armaneo deznădăjduit și că acum nu mai înțelegea nimic.
     - Trebuie să ai puțină încredere în oameni. Chiar și în situațiile limită. Nu e voie să decizi în locul lor. Precum ți-am spus eram acolo. Te-am văzut ridicându-te la ceruri fără să te uiți înapoi. Fetele după ce s-au rugat au profitat de ultima lor șansă de a rămâne în viață. Au tăiat funia aproape de tot, pioleții îi țineau strâns în cealaltă mână și cu sânge rece au mai dat o dată cu lama briceagului peste bucățica de funie de care atârnau și în următoarea clipă când erau în aer și Moartea își făcuse apariția acolo jos au lovit cât de tare putut cu pioletul în direcția stâncii. Când stăteau atârnate nu au ajuns la stâncă, dar în cădere da. Era o șansă infimă dar era unica. Ele nu au știu una de cealaltă și s-au sacrificat practic în același timp. Au fost conștiente că posibilitatea să rateze era mult prea mare dar măcar băiatul o putea salva cu două mâini pe cea care ar fi rămas atârnând. În acea zi doi pioleți s-au înfipt în peretele de gheață și colțarii bocancilor au asigurat stabilitatea. Apoi băiatul a auzit două voci ca două glasuri de îngeri: "Aici suntem! Aruncă funia!"

PALATUL DE AUR

    Cândva demult, în timpuri imemoriale pierdute în negura legendelor, a existat o țară deosebită de toate celelalte la vremea ei.
    Pe piscul munților Emi Alafia se găsea un regat mic și neînsemnat ce abia număra poate zece mii de suflete. Erau un popor pașnic și prietenos, trăiau doar din creșterea animalelor și vânat. Nu aveau armată, nu le-ar fi folosit la nimic. Pe nimeni nu interesa această nație aflată la capăt de lume și al cărei comori de preț erau poate câteva blănuri de animale.
    Pe vârful muntos cel mai înalt se găsea castelul de reședință al regelui. Era o zonă greu accesibilă, un drum lung, îngust și foarte periculos cunoscut de altfel doar de localnici. Castelul nu era unul foarte mare și nici nu era impunător în vreun fel. Nu era înalt, avea patru turnuri, o curte mare iar camerele aveau mobilă puțină și neinteresantă. Era mult spațiu gol, era liniște mai tot timpul și câteodată dădea impresia că este părăsit. Acolo trăia regele, regina și prințul moștenitor. Apoi erau câțiva supuși loiali, doi sfătuitori ai regelui și persoanele care deserveau și întrețineau castelul. În sala principală, în dreapta tronului regelui era o tablă imensă din lemn de cireș pe care era gravat un text.

50 de cugetări despre viață

1. Prețuiește fiecare clipă din viața ta și nu o irosi fiindcă ele toate au fost de la început numărate.
2. Învață să trăiești în unitate cu tot ce e în jurul tău, menține pacea în propriul tău univers al gândurilor și al faptelor.
3. Respectă existența și toate formele vii. Nu interveni în liniile destinelor și ale vieții.
4. Două mari forțe opuse conduc lumea: binele și răul. Alege să fii întotdeauna de partea binelui indiferent dacă pare că răul câștigă.
5. Nu-ți hrăni sufletul cu iluzii. Ești ceea ce ești.
6. Omul trăiește în două locuri deodată: în realitate și în propria minte.
7. Lucrurile importante din viața ta ține-le aproape de inimă și păzește-le cu strășnicie fiindcă ele sunt singura ta comoară.
8. Dacă mergi pe calea unui vis atunci du-te până la capăt; acel vis poate este menirea ta.
9. Universul se supune unor legi însă spiritul omului nu are lege și este invincibil.
10. Viața este suma amintirilor de neuitat.
11. Viața înseamnă mai mult decât grijile zilnice care fac ca anotimpurile să treacă neobservate.
12. Dacă vei învăța să-ți schimbi gândurile întreaga viața îți va fi dezvăluită sub altă formă.
13. Mintea controlează viața, dacă ea este capricioasă omul va avea parte de un trai dificil.
14. Trebuie să muncești pentru ce îți dorești să ai, viața nu oferă cadouri - orice lucru are prețul lui.
15. Viața și moartea sunt legate cu cel mai subțire și mai firav fir de ață.
16. Fiecare ființă omenească are dreptul să greșească.
17. De-a lungul vieții omul este un aventurier pe cărările timpului căutând neîncetat răspunsuri la propriile întrebări.
18. Viața este capodopera Celui ce a creat toate lucrurile.
19. Când are nevoie de ajutorul unei forțe superioare, omul își reamintește că Stăpânul Universului și al vieții este doar la un gând depărtare.
20. Omul alege cum vrea să privească viața: deznădăjduit dintr-o mlaștină sau plin de curaj de pe un vârf de munte. În fapt, vieții nu-i pasă cum este privită dar pentru om alegerea nu este totuna.
21. Sufletul omului învață multe lucruri pe parcursul șederii lui pe Pământ. Apoi când ceasul a sosit se pregătește de Marea Călătorie printre Stele.
22. Nimănui nu-i vine să creadă că într-o zi totul se va sfârși. Unii oameni trăiesc ca și cum timpul lor ar fi etern.
23. Viața este o jucărie când suntem copii, o întrecere când suntem tineri, o problemă complicată de matematică când suntem maturi și o ultimă partidă de șah când suntem bătrâni.
24. De-a lungul vieții omul învață chiar și fără să vrea arta războiului. Depinde însă de fiecare individ dacă se folosește de ea sau nu.
25. În viață apare și neprevăzutul, uneori el poate fi îngrozitor. Sunt două moduri prin care se poate face față la așa ceva: cu mult calm sau cu multă disperare.  
26. O invenție a vieții se numește iubirea. Ea este menită să ne poarte între culmea bucuriei fără de margini și abisul tristeții fără de leac.
27. Probabil viața se situează la mijlocul drumului dintre locuința demonilor și sălașul îngerilor.
28. Viața este compromisul dintre "a vrea" și "a fi necesar".
29. Secretul vieții este să-ți stăpânești propria minte. Prin aceasta devii maestrul lumii în care trăiești.
30. Când ți se pare că viața este nedreaptă cu tine sau cu alții... ori părtinitoare... adu-ți aminte că de fapt viața nu-i este loială decât Timpului. În rest totul nu este decât zborul pufului de păpădie în bătaie de vânt.
31, Momentul în care un om este sincer cu sine însuși este de neprețuit fiindcă poate să-i schimbe întreaga viață.
32. Suferințele din viață se pot păstra în inimă sau în minte.
33. Majoritatea oamenilor nu înțeleg ce este viața fiindcă nu acceptă o explicație simplă.
34. Răul și binele veghează asupra omului. Veghează dar nu intervin!
35. Oamenii au trăit și vor trăi mereu într-un sistem. Astfel ei au devenit fără să știe statistici la masa celor care conduc sistemul.
36. Viața se trăiește la granița dintre rațiune și simțire.
37. Poveștile de viață ale fiecărui om sunt deosebite.
38. În lipsa oricărei pasiuni omul nu trăiește, poate fi totuși în viață dar aceasta înseamnă doar că nu a murit încă din punct de vedere biologic.
39. Nu există o definiție a ce înseamnă să fii fericit în viață pentru ea are o altă semnificație pentru fiecare dintre noi.
40. Cea mai distructivă forță din viață este indiferența.
41. Mulți oameni știu că minciuna nu va triumfa niciodată și nu este de niciun ajutor. Cu toate acestea oamenii o folosesc mereu.
42. În viață omul se bazează pe simțuri pentru judecată dar uneori e nevoie să cerceteze lucrurile cu inima pentru a le putea desluși.
43. Când sunt create condițiile propice chaosul se instalează în viață la fel de ușor precum zborul natural al unui vultur care se aruncă în gol de pe stânci.
44. Dacă nu obții de la viață ce ai vrea înseamnă că nu îți dorești acele lucruri cu adevărat.
45. Viața este cea mai complexă poveste de dragoste.
46. Viața poate fi un loc de joacă al unor copii fără minte sau o scenă de teatru selectă pe care evoluează monștrii sacri de orice fel.
47. Viața este un întreg format din două jumătăți numite realitate și imaginație.
48. Cu ce rămâne un om din viață? Pe plan pământesc cu nimic, pe plan spiritual cu totul.
49. Viața este precum o cursă plină de obstacole. Însă nu toți care aleargă câștigă.
50. Viața nu este niciodată așa cum am vrea noi să fie.


    Puținii locuitori ai castelului cunoșteau pe de rost conținutul rândurilor gravate iscusit pe tabla de lemn. Însă ei mai erau conștienți de un lucru, dacă ar fi dat-o jos de pe perete și ar fi întors-o, în mijlocul ei trona o gravură impresionantă. Era un singur rând de fapt dar care exprima totul foarte simplu:

1. Sistemule, dacă ne vom ridica împotriva ta, vei supraviețui?

O plimbare în trecut

     Acum câteva zile am fost la un verișor de-al meu în vizită. După ce m-a poftit înăuntru și mi-a oferit o cafea m-a rugat politicos să-l scuz fiindcă a intervenit ceva și e nevoit să plece urgent până într-un loc. Mi-a spus că nu lipsește mult și că voi avea ocazia să mai stau puțin de vorbă cu nepoata mea Emma că și așa am ocazia să trec rar pe la ei din cauza distanței ce ne desparte. La revenirea lui urma să servim masa principală a zilei și să petrecem o după-masă plăcută iar seara să ne uităm la un meci de fotbal - juca naționala României (hai Hagi!.. am glumit).
     Am fost de acord și m-am dus în camera ei să o salut (mai nou copii au nume străine ori excentrice. Ce s-a întâmplat cu Ana și Maria sau Ion și Vasile, nu mai sunt la modă?).  Ușa era deschisă și am văzut-o pe Emma în fața calculatorului cu căștile pe urechi și pierdută probabil într-o visare copilărească. Când m-a văzut și-a dat jos căștile, s-a uitat la mine, m-a salutat și a zâmbit.
     - Ce asculți, am întrebat-o? Probabil Justin Bieber sau Miley Cyrus, am încercat o glumă deși aveam șanse mari să ghicesc dinainte răspunsul.
     - Nu, ascult Queen, mi-a spus serioasă.
S-a lăsat o clipă de tăcere în care eu nu am reușit să-mi ascund mirarea dar nici respectul.
     - Sigur cunoști formația, mi-a spus ea. E muzică bună. Și acum sunt artiști excelenți dar parcă cei vechi cântau mai din suflet. Mie îmi place să ascult o melodie adevărată. Tu ai umblat la discotecă când ai fost copil? Eu ador să dansez.
     - Da, în anii 90 am colindat discotecile cu prietenii și ne-am distrat foarte tare, i-am spus încercând să rămân în prezent dar frânturi de amintiri mă trăgeau în trecut.
     - Ce muzică era atunci, mai știi?
     - N-aș putea uita dar să-i enumăr pe toți ar fi prea mult timp. Pe câțiva ți-i spun: Masterboy, Ace of Base, DJ Bobo, Mr. President, Captain Jack, 2Unlimited, Blue System, Haddaway, Snap!, Culture Beat, Corona, Captain Hollywood, Coolio și atunci când se impunea câte un blues ne vrăjea Toni Braxton.
     - Nu cred că îi cunosc..., și dădu din umeri. Hai mai vorbește-mi de perioda respectivă. Cum era atunci? mă întrebă cu mult entuziasm în glas. Aveați telefoane mobile?
     - Da, am râs cu poftă. Nu arătau ca și cele de acum dar aveam. De fapt, atunci apăruseră și erau tare scumpe, nu oricine își putea permite. Regele incontestabil al telefoanelor era Nokia. Țin minte modelul 5110 sau mai celebrul 3310 care era vârf de gamă. Și te putei juca "Snake" pe ele și cumva te distrai făcând asta. Tehnologia a evoluat uimitor în ultima perioadă și continuă să o facă într-un mod parcă ireal.
     -  Nu am fost sigură dacă erau telefoane pe atunci, mi-a aruncat un zâmbet vinovat. Atunci sigur aveați și calculatoare...
     - Mai mult sau mai puțin. E amuzant, calculatorul meu era un IBM 386, aveam câteva jocuri pe floppy-uri și în rest nu tare făceam mare lucru cu el, conexiunea la internet era o raritate la vremea respectivă. În schimb ne strângeam cu trupa de prieteni la Internet Cafe și acolo ne duelam în rețea încercând să fim campioni la StarCraft. Iar când nu ne jucam alegeam să vorbim pe mIRC - ceea ce era fenomenal.
     - Ce era mIRC-ul? mă întrebă făcând ochii mari.
     - Era simplu, deschideai o ferăstruică, îți setai un nick, intrai pe un canal - de exemplu numele unui oraș - și apărea în dreapta o listă cu alte nick-uri ale acelor persoane care utilizau canalul respectiv. Apoi dădeai dublu click pe cine credeai tu la întâmplare și vorbeați...
     - Wow, interesant. Deci un fel de facebook preistoric, râse din nou. Și mai povestește-mi te rog, cum mIRC-ul nu mai este, au mai dispărut lucruri odată cu vremea?
     - Da, am continuat după o scurtă pauză de gândire. Dar un facebook preistoric ar fi mai degrabă Oracolul. Era un caiet plin cu întrebări. Acestea erau scrise sus la începutul paginii și răspundeau mai multe persoane până se umplea pagina până jos. Doar întorceai filele și așteptai cu sufletul la gură următoarea întrebare... Vedeai și ce au răspuns alții. Dar să revenim, ce a mai dispărut de atunci? De exemplu casetele audio pe banda magnetică sau cele video VHS, aparatele foto cu film, jocurile pe televizor cu Super Mario în prim plan și lista ar putea continua. Însă noi eram mulțumiți cu ce aveam și ne bucuram cum puteam de acei ani, de altfel cei mai frumoși și mai aparte.
     - De aceea este copilăria, să te joci, să te distrezi. Cam ce fac și eu printre altele, mi-a zis devenind puțin mai serioasă. Care era jocul tău preferat?
     - Să bat mingea în curtea blocului până urlau vecinii bătrâni cu părul alb ce acum nu mai sunt că nu pot dormi din cauza strigătelor noastre. Dar noi nu-i ascultam și dacă totuși coborau la noi atunci fugeam departe pe un câmp și ne continuam jocul acolo. Ajungeam acasă seara rupt de oboseală dar fericit că am dat două goluri.
     - Ce altceva mai era plăcut atunci? mă întrebă iarăși tot mai curioasă parcă.
    - Țin minte că era un eveniment în oraș dacă vreunul dintre actorii preferați lansa un film de acțiune adevărat, cu un milion de împușcături. Atunci lumea se îmbulzea la cinematograful vechi de o sută de ani și stăteam la coadă multă vreme pentru un bilet. Îmi aduc aminte de actorii cu care am crescut: Stallone, Schwarzenegger, Van Damme, Chuck Norris, Bruce Willis ș.a. Ei mai joacă și azi demonstrând într-un fel, că dacă alegem, timpul e doar ceva în mintea noastră. Însă pentru un singur film am stat două ore la coadă într-o zi de miercuri și am primit bilet pentru ziua de vineri deoarece până atunci se epuizaseră toate. Și în ziua de vineri am acceptat să stau pe scări. Dacă mi-ar fi trebuit loc pe scaun probabil aș fi primit pentru ziua de duminică. Acel film s-a numit Titanic.
     - Incredibil cum era atunci. De altfel am văzut și eu Titanic-ul. Este o capodoperă tristă. Dar mai spune-mi, mai vreau să știu... În vacanțe ce făceați?
     - Întotdeauna mergeam la țară, la bunici. Ne așteptau cu brațele deschise, ne serveau cu mâncare delicioasă și sănătoasă, uneori ne spuneau povești din timpurile lor și ne făceau toate poftele. Era locul în care ne bucuram cu adevărat de viață, de soare și de distracție sub toate formele și felurile.
     - Unchiule, mi-a făcut plăcere să vorbim. Am auzit mașina lui tati, să mergem în bucătărie. O ultimă întrebare mai am totuși. Ce ți-a plăcut cel mai mult în acele vremuri?
     - Mi-a plăcut că eram la începutul unui drum care îmi oferea toate posibilitățile din lume.

Despre nimic

        Oricine vrea să scrie ceva o poate face. E simplu. Învățăm să scriem în clasa I și nu durează mult până facem prima compunere. Peste doar câțiva ani ascultăm șoaptele inimii și așternem rândurile care vor alcătui cea mai frumoasă scrisoare de dragoste dedicată fetei ce ne place. Sau poate ținem un jurnal în care sufletul își dezvăluie temerile și speranțele în vederea călătoriei ce îl așteaptă în această lume. Un jurnal menit să fie recitit peste ani cu o duioșie de neimaginat...
Oricum am scris mult la școală, trebuia cu propriile cuvinte să analizăm opere literare complicate. Mai întâi trebuiau citite, nu? Și când le-a citit am rămas de multe ori vrăjiți de cuvinte. Ele, când sunt aranjate de un maestru, au o putere fermecată. Cunosc ușița către sufletul omului și pătrund fără nicio reținere. Odată intrate provoacă o tornadă și amestecă toate sentimentele între ele până când omul nu mai știe ce simte cu adevărat.
Dacă cineva ar vrea să scrie ar putea-o face fără probleme. Mai trebuie un  subiect și eventual un mesaj de transmis și se poate începe. Scrieți așadar. Eu astăzi voi scrie despre nimic.

Nimicul există peste tot. E parte din timp și din viață. Este atunci când ignorăm nepăsători clipele care trec și nu se mai întorc niciodată. Nimicul este suma lucrurilor fără sens și cu care ne înconjurăm cu atâta plăcere. Atunci când stăm degeaba se cheamă că facem nimic. Sunt locuri în care nu se află nimic, când picăm și nu ne lovim înseamnă că nu am pățit nimic. La diferite întrebări delicate noi ne scuzăm cu "nu am făcut nimic". Sau când suntem întrebați ce s-a întâmplat "atunci și acolo" dar noi nu vrem să vorbim despre asta răspundem cu: Nu s-a întâmplat nimic! Ades ne retragem în nimic fiindcă este cel mai ușor lucru de făcut. Este convenabil să fi impasibil la toate, e greu totuși să-ți pui visurile în căsuța cu amintiri dar procedezi așa tocmai pentru că ai ales să nu faci nimic pentru a ți le îndeplini iar ele singure nu vor deveni niciodată realitate. Asta o știi și tu "dar nu-i nimic... ești consolat de mic...".  Poate ai tot ce-ți trebuie și nu mai e necesar să faci nimic. Nu este o întrebare ci o afirmație falsă.
Ce-ar fi de scris despre nimic și de ce s-ar încăpățâna cineva să abordeze acest subiect inutil? De la ce am pornit? Că oricine poate scrie dacă vrea. De fapt omul dacă vrea poate să facă orice, poate visa și își poate îndeplini visurile. Dacă omul vrea își fixează un țel și-l atinge. Uneori e greu dar niciodată imposibil. Omul stă întins și visează cu ochii deschiși. Nu face nimic, se uită la tavan. Își face ordine în gânduri și elaborează un plan de bătălie. Apoi se ridică, merge la cuier și se îmbracă cu mantia invincibilității. În fiecare casă, pe fiecare cuier stă o astfel de mantie. După ce omul a obținut ce a vrut se odihnește puțin și alege să nu mai piardă vremea fiindcă mai sunt atât de multe de făcut și poate prea puțin timp.
Nimicul are rolul de a scoate în evidență lucrurile importante din viață. Când nu facem nimic ne-am putea gândi să facem ceva fiindcă nu se știe niciodată...
Ar mai fi ceva de spus despre nimic? Desigur, mereu este ceva de spus. Spune-ți voi, eu acum mă retrag și nu mai spun nimic.

IUBIRE FĂRĂ SFÂRȘIT

          Declarațiile de dragoste sunt alcătuite din cele mai frumoase și cele mai cu grijă alese cuvinte din lume. Sunt compuse de suflet și recitate de inimă. Exprimă admirația împletită cu respectul, un sublim concurs al dorinței și pasiunii, o încăierare plăcută între sentimente vechi și cele care abia au luat naștere. Declarațiile de iubire sunt promisiunea că dragostea este mai presus decât viața, că timpul nu înseamnă nimic și nu aparține nimănui, că întreaga ființă este pusă la cheremul celuilalt în nădejdea fermă că va avea parte de căldură unui suflet de o bunătate infinită.

        Te iubesc fiindcă îmi place să te iubesc. Este lucrul la care mă pricep cel mai bine în viață.

        Iubirea este atunci când stai lângă jumătatea ta și o atingi fără motiv iar când privirile voastre se întâlnesc amândoi zâmbiți fiind conștienți de acea clipă banală dar deosebită și care e încărcată cu un farmec aparte și de neegalat.

       Te iubesc pentru că ești răspunsul rugăciunilor mele când am rătăcit în deșertul care ține sufletele captive.

        Iubirea este credința că într-o zi, în pofida tuturor obstacolelor din lume, totul va fi bine.

        Cât de mare este puterea iubirii dacă poate controla inima și mintea unui om? Este atât de mare încât poate schimba lumea.

        Atunci când un om a pierdut totul vine la el Iubirea și-l încurajează. Apoi el merge mai departe înțelegând că viața nu s-a sfârșit.

        Iubirea este atunci când îl pomenești pe celălalt în rugăciunile tale mai mult decât te pomenești pe tine însuți.

        Când iubești pe cineva niciodată nu uiți aceste două expresii și le folosești fără ezitare atunci când e necesar: "Te rog frumos!" și "Mulțumesc!".

        În iubire se aude o întrebare ca și un ecou în jurul lumii: "Mă mai iubești?". Dacă întrebarea este pusă din joacă răspunsul va fi mereu același urmat de râsete cristaline care fac bine amândurora.

        Iubirea este atunci când îndrăgostiții aleargă prin ploaia care i-a surprins căutând adăpost dar se opresc pentru o clipă pentru a se săruta deoarece li se pare romantic.

        Iubirea cu cât este mai matură cu atât este mai complicată fiind supusă într-o oarecare măsură rațiunii.

        Iubirea este atunci când stai lângă ea și o mângăi... dar nu fiindcă ți-a cerut asta, așa vrei tu.

        Îndrăgostiții când nu sunt împreună se uită toată ziua la telefon și atunci când primesc un semn se bucură ca și un copil. Se simt deosebiți pentru că sunt în două locuri în același timp: acolo unde stau și în gândurile celuilalt.

        Te iubesc pentru că fiind lângă tine știu sigur ce este iubirea! O pot defini și descrie, înțeleg ce este și cum funcționează. Orice îndoială a dispărut.

        Iubirea este atunci când îndrăgostiții mănâncă ceapă cu părere de rău :)

        În iubire când faci celuilalt un cadou te bucuri dinainte iar în momentul în care îi oferi surpriza te mai bucuri o dată și mai tare. Nu știi care fericire e mai mare, a ta sau a celui care a primit? Dar partea frumoasă este că nici nu contează.

        Iubirea este atunci când îi duci un buchet de flori doar fiindcă e miercuri sau joi...

        Când ieșim din casă te țin de mână și mă bucur de fiecare dată, de aceea te iubesc.

        Te iubesc fiindcă grija iubitoare a sufletului tău reiese din farmecul privirii tale și văd asta ori de câte ori mă uit la tine.

         Dacă dintre toți pământenii aș putea alege cu cine să fiu te-aș alege pe tine. Aș face asta pentru că te iubesc.

         Iubirea este atunci când în orele târzii, la lăsarea întunericului și a melancoliei, îndrăgostiții își amintesc de toate nebuniile frumoase făcute împreună și știu că acestea vor rămâne amintiri de neuitat.

        Cei ce se iubesc își împărtășesc cele mai mari secrete apoi au grijă să le încuie bine în inimă. Din acea clipă ei se privesc altfel.

          Declarațiile de dragoste conțin printre rânduri taina vieții. Sunt mărturia firească că omul a venit în lume să trăiască prin iubire și tot prin iubire să-și mântuiască sufletul.

OAMENII AU TALENT

    Oare de ce este acest tip de emisiune este lider de audiență în majoritatea țărilor în care se desfășoară? De ce are atâta succes și se bucură de simpatia telespectatorilor și de aplauzele spectatorilor? Pentru că oamenii au nevoie să creadă în miracole!

     Au nevoie ca să vadă cum un om simplu, cu o viață ca a lor, cu un servici anost, cu diferitele probleme ale fiecărei zile se urcă pe scenă și înfăptuiește un miracol.

    I-am avut pe scenă la noi în țară pe "urmașii" umili ai lui Galliano, Clayderman, Paganini, Pavarotti, Houdini și alți monștrii sacrii ai lumii artistice. Pe lângă acestea ne-au emoționat până la lacrimi diferite performanțe unice, 3 minute de minune desăvârșită înfăptuite de un suflet de om în spatele căruia stă de multe ori o poveste de viață cruntă și nedreaptă.

     Oameni simpli, oameni de lângă noi. Copii cu un dar aparte și al căror viitor strălucește fiind plin de lumină și culoare pe o cale a succesului ce li se deschide înainte.

     Cu fiecare concurent ce apare pe scenă inima noastră bate mai repede și așteaptă cu nerăbdare acea fărâmă de miracol, acel ceva nemaivăzut, acea voce care să-ți facă pielea de găină sau orice altceva care are puterea de a te emoționa până la înălțimea unei culmi pe care nu ai mai urcat niciodată.

     Este ca atunci când eram mici și ne uitam la filmele cu super-eroi și seara când mergeam la culcare ne închipuiam că suntem unul dintre acele personaje și salvăm lumea. Tot așa acum vedem acei oameni care se ridică deasupra normalului iar acest fapt ne dă puterea să continuăm să credem că viața este acel loc fermecat în care visele pot deveni realitate dacă avem destulă putere să credem neîncetat în ele.

     În etapele următoare, în semifinală sau în finală deja știm despre ce e vorba și ei nu prea mai reușesc să ne surprindă cu ceva nou, miracolul și-a mai pierdut din strălucire odată ce a fost dezvăluit. Dar dacă totuși reușesc contrariul atunci cu siguranță merită să câștige marele premiu.

     Eu cred că toți oamenii sunt talentați. De exemplu bunicii noștri. Sunt printre cei mai talentați oameni din lume. Părinții părinților noștri, acele persoane încântătoare cu părul alb care plâng de fiecare dată când plecăm de la ei și spun că iarăși le rămâne casa pustie. Apoi ne dau mereu o plasă cu de-ale gurii. Au avut grijă de noi și ne-au purtat în brațe fără să se plângă că-i doare spatele, s-au jucat acele jocuri prostești de mintea unui copil de câțiva ani fără să se plictisească și ne-au spus seara târziu povești chiar dacă le era somn. Și diminețile tot ei s-au trezit primii să facă focul să ne fie cald și să ne pregătească unele dintre cele mai gustoase mâncăruri pe care le-am mâncat vreodată. Ne-au suportat orice cu cea mai mare dragoste din lume și ne-au alintat așa de tare fiindcă ne-au iubit atât de mult.

     Dacă vorbim de oameni talentați nu putem uita de părinți. Au două servicii, unul în care își investesc energia ca să primească poate doar minimul pe economie; bani necesari pentru întreținerea familiei. Al doilea servici este cel de acasă. Atunci dacă au două locuri de muncă când se mai bucură de viață? Sunt atât de talentați încât reușesc să le facă pe toate chiar dacă le este greu. Se bucură de viață prin viața pe care o trăiesc. Și sunt cumva fericiți pentru că prin aceasta oferă copiilor tot ce pot ei mai mult. Le oferă totul!

     Dar și noi suntem talentați, fiecare om are propriul său talent. Desigur nu putem cântă ca o privighetoare, nu pictăm sau nu stăpânim vreun instrument muzical ș.a.m.d. Talentul unui om constă în seninătatea inimii sale. Luăm viața așa cum este și ne bucurăm de fiecare clipă. Zâmbim când ne este greu pentru că știm că ne va fi și bine într-o zi. Suntem acolo unii pentru alții, mereu pregătiți cu câte o vorbă caldă izvorâtă din adâncul inimii pentru că știm ce înseamnă..., cu o bătaie încurajatoare pe umeri, deciși să facem o faptă bună atunci când avem ocazia și cu speranța că oarecum această viață nu a fost totul ci a fost doar locul în care am învățat să iubim.

Digital playground

Într-o zi pe când patrulam într-o lume virtuală se întâmplă să dau peste o anomalie. Am zărit-o la intersecția procesorului cu placa de bază. Stătea și nu făcea nimic, aștepta ceva cu o răbdare stranie. M-am pornit amenințător spre ea. Când mă văzu căscă a plictis. Atunci a avut loc următorul dialog:

Eu: Buna ziua! Actele la control! Sunt de la Detașamentul Antivirus, secția Securitatea Informatică, nume de cod Sistemul Binar – în lumea virtuală puteam să fiu oricine.

Nefericirea Virtuală (pe care o voi prescurta cu NV, nu că n-aș putea da mereu copy-paste dar e mult de citit apoi ): Vai, domnule patrulor. Pai se poate să nu mă recunoașteți?!

Eu: Se poate, că altfel să-mi cadă basca jos dacă vă întrebam.

NV: Sunt eu, gingașa ființă. Mi se spune Nefericirea sau cu numele de alint, Bombonica.

Eu: Fir-ai tu de acadea. Păi stai că am auzit de tine – dar numai lucruri amare. Ce faci tu aici?

NV: Ce întrebare jignitor de interesantă. Sunt aici pentru tine.

Eu: Aha! Te-am prins girafo! Ai venit să-mi furi zâmbetul de pe buze și să instalezi pe drivere tristețea. Și-apoi își face update-ul singură. Ști ce greu e de depistat? Și chiar dacă aș găsi-o și o șterg trebuie să dau restart la tot sistemul. Ști ce înseamnă asta?? Fă tu back-up la tot în caz că se întâmplă ceva, stai tu în tensiune să vezi dacă mai pornește sistemul de operare... Te voi împiedica să întreprinzi orice acțiune!

NV: Ai grijă cum vorbești, obositule! Dacă vrei să mă îndupleci m-ai bine fugi și dă-mi un like pe facebook.

Eu: Niciodată, mai bine șterg toate programele.

Nefericirea: Cum îți permiți să vorbești așa cu mine? Tu știi cine sunt eu?! Tu mai ai puțin și te întorci în realitatea de unde vii dar eu sunt nemuritoare. Am fost acolo când primii ca tine au mușcat din Apple și voi mai exista când tu vei fi demult în Recycle Bin.

Eu: Auzi, mie nu-mi pasă de când n-ai murit. Pur și simplu îți dau Ignore așa că n-ai decât să vorbești Speech-to-text că eu nu te mai ascult. Du-te și instalează-te pe un CD și dă-ți eject.

NV: Mamă, să moară vecinii mei când văd factura la curent de nu-ți fac praf placa de bază, stai să vezi. Te termin. Îți bag numai programe fantomă și te umplu de viruși. Apoi nici nu vei mai ști pe ce lume trăiești.

Eu: Tu, dute-n Alt+F4 și cine te-o creat. Îmi tot încetinești conexiunea la rețea și-mi schimbi rezoluția ecranului să nu mă pot și eu de o priveliște frumoasă când mă uit pe Windows.

NV: Băi, arzăte-ar curentul de înaltă tensiune, săriți-ar siguranța și picurau-ar apă pe tine când ești în priză.

Eu: Tu, nu-njura de sfinți. Că îmi scot nunchaku din diode și te fac una cu tranzistoru. Nu vrei să pleci? Sun la Antivirus, secția Intervenția să vină Megabiții să te bage-n carantină și de-acolo nu mai scapi numai când vrea Ledul cel roșu.

NV: Mă, încetișor și nu mă provoca, deja simt cum îmi urcă intensitatea. Și n-ai vrea să mă vezi pe tot desktopul.

Eu: Deci mă ameninți. Adevăru-i că singur poate nu-ți fac față. Dar mă voi duce în Explorer după ajutoare.

NV: E pustiu acolo și plin de coduri. Vei reveni tot singur.

Ceasul de pe Desktop sună noaptea jumătate

În Explorer în poartă oare cine bate?

- Eu sunt, Sistemul tău binar iubit
Eu și dintr-un Folder mă întorc rănit.
Firewall-ul a dat greș de astă dată
Iar Database a fost sfărâmată.
Dar deschideți poarta... Nefericirea mă-nconjoară
Pe-aici e plin de Streaming... mai că mă omoară.
On demand atunci la fereastră sare.
Și vrea să-i dea parola de accesare.
Dar Voice strigă cu disperare
Trezind-o din visare:
- Ce faci tu nebuno, nu-i deschide poarta!
Dă-i un Block sau îi vom împărtăși soarta.
Atunci ea un mail îndată lui i-a trimis
Încercând totuși să ajungă la un compromis.
- Ce spui tu străine, Binarul e departe.
Cifra 1 și 0 mii de biți împarte.
Eu sunt a sa mumă, el nu e fiul meu
De ești tu acela nu-ți sunt mumă eu.
Însă dac-un Photoshop vrea să mă păcălească
Îi voi pune pe Burnout ca să îl zdrobească.
Dacă tu ești Binarul cu adevărat
Cel pe care odată eu l-am numărat,
Du-te-n Background, pentru Computer mori
Și-ți va fi mormântul plin de cositori.
Binarul se întoarce și din amplificator sună
Biții defragmentați de peste tot se-adună
Lupta iar începe...
Pentru cine se pricepe.

Eu: A fost o luptă mare și mi-ai ars biții. Acum am rămas noi doi ca-n finalul din Matrix. Eu sunt Binareo și am venit să te-nvăț karate.

NV: Băi, thriller expirat ce ești. Eu sunt expertă în cafteală, o singură dată doar m-a bătut Chuck Norris, dar în rest au încercat mulți.

Eu: Auzi, mie mi se mai spune Solitaire, doar Solitaire. Sunt un războinic. Pot să mă bat chiar și singur.

NV: Da, parcă am auzit de tine. Ești ală în patru culori la care Game Over e ușor. Deși uneori nu se poate termina. Să ne batem deci, va fi o plăcere să te înving și să obțin puncte bonus.

Lupta stă din nou ca să înceapă

Și de data asta chiar că nu e țeapă.

Nefericirea se înarmează până-n dinți

Iar Binarul se duce la AddOn cu rugăminți.

- Tu ești Binare?
- Da, majestate!
Am venit să-ți cer un Cod
Sa pun Nefericirea astăzi pe calapod.
- Orice gând ai tu Binare cu codul ce mi l-ai cerut
Îți spun din păcate ca de ieri Cheat-ul a dispărut.
- Cum, nu mai există Cheat Code?
Atunci this Computer will f—ing explode!

Nefericirea năvăli ca o cascadă

Chiar și Serverul era să cadă.

Dar Binarul se lupta, spumega și se-apăra

Și programele le repara.

De aceea tot ce mișcă pe Computer

Exe, doc, excel chiar și un Router

De fapt nu făceau nimic

Doar am vrut să-i amintesc un pic.

Ziua noapte se făcea și lupta nu se mai oprea

Zgomotul de arme astfel nicicând nu va dispărea.

Cobori în jos, fericire blândă

Și fii pregătită de izbândă

Pătrunde-n Computer și-n rețea

Resetează totul în lipsa mea.

- Din sfera mea venii cu greu

Să stau de vorbă cu un derbedeu

Nimic nu e nou sub Soare

Tu știi că sunt nemuritoare.

Și cum ai vrea să mă cobor?

Poate prin Bucur-Obor...

Ah, deja devii obositor

Of, ești doar un muritor.

Fericirea nu veni, speranțele le nărui

Dar Binarul curajos în luptă stărui.

Nefericirea însă nu mai zăbovi

Pe Binar în executabil îl lovi.

Eu nu vreau să fiu cu ea în trend

Ci vreau la poveste un happy-end.

Binarul primi o super-putere

Și nu mai simți nicio durere,

Nefericirea a anihilat-o în tăcere

Și vă spune la toți la revedere.