marți, 24 februarie 2015

Moartea din cer

     Puiul de vultur zbura alături de tatăl lui legănat de vântul nărăvaș. Erau la înălțimea de unde orizontul se deschidea sub forma unui cerc - planau deasupra lumii.
    - Tată, tu cunoști locuitorii de jos, pe cei care umblă în două picioare? Am auzit că sunt neasemuit de inteligenți și domină tot Pământul. Ei poruncesc chiar și la obiectele fără viață și acestea îi ascultă. Este ceva nemaipomenit.
    - Auzi, cred că mama ta ți-a citit tare multe povești. Oamenii sunt alcătuiți la fel ca și noi: din carne și sânge. Doar că într-adevăr au o minte formidabilă și o folosesc pe deplin. Noi doar zburăm și vânăm, ne facem cuiburi în vârfurile munților și supraviețuim.
     - Tată, dar mama mi-a spus că ei trimit ceva ca o bilă de foc și ne omoară. Trebuie să avem grijă.
     - Da, fiule, în privința aceasta avem nevoie de mare atenție. Ști, unii oameni nu prea au suflet. Dar știu un om care a avut grijă de un pui de vultur și i-a salvat viața.
    - Hai tati te rog spune-mi povestea..., se tângui puiul făcând o rostogolire în zbor.
    - Când ajungem acasă, deocamdată trebuie să găsim mâncare că dacă nu..., vru să continue dar un avion sparse liniștea împărăției cerului și pe cât de repede se apropie tot așa și dispăru în depărtări.
    - Wow, tată, ce a fost asta? Pasărea oamenilor? Uite ce dâre albe a lăsat în urma lui. Nu miroase bine deloc, e un fel de fum.
    - Copile, să o ștergem urgent până când nu se împrăștie. E otravă curată.
    - Păi cum tată? Nu înțeleg, de ce ar împrăștia oamenii otravă? Până și eu care sunt mic știu că ea va ajunge pe pământ, oamenii o vor respira. De ce fac asta?
    - Of, băiatule, curiozitatea ta mă termină. Eu de unde să știu? Lasă-i în pace. Oamenii își fac multe lucruri rele unii altora. N-ai vrea să ști ce mănâncă, odată am gustat și am zăcut trei zile bolnav.
    - Ce înseamnă bolnav?
    - E atunci când vrei să zbori și nu poți!
    - Oare oamenii nu sunt bolnavi după câte se petrec acolo jos?
    - Ba da, însă am auzit că ei au ceva care îi vindecă. Mi-a spus un vultur bătrân cum funcționează. Cică beau cu apă ceva mic, alb și rotund apoi se fac bine. Numai că nu ține mult, trebuie să aibă multe chestii din acelea la îndemână.
    - Da, tată. Bunicul mi-a spus ceva asemănător. Ai știu că oamenii au un zeu atotstăpânitor?
    - Ei, copile, tu gândește-te la ce o să mâncăm diseară, lasă poveștile cu oameni. Bunicu' e senil, nu mai știe ce vorbește. Mi-a umplut și mie capul cu prostii. Auzi la el, cică zeul ar fi o hârtie cu care cumperi lumea, sănătatea, viața și moartea. S-ar numi "ban". Hai să fim serioși, oamenii sunt prea deștepți să creadă în așa ceva. Fiule, strigă vulturul tare, avem noroc, văd un iepure, nu are cum să-mi scape.
    Vulturul se năpusti ca o săgeată înspre pradă. Știa exact cum avea să lovească, deja se bucura la gândul unei cine în familie și spera ca băiatul lui să devină și el un vânător și să lase la o parte aceste povești nefolositoare despre oameni.
    A fost momentul în care se auzi o detunătură. Apoi aripi deschise larg și o ultimă privire înspre înălțimi la doi ochi ce vegheau de sus.
    Întuneric.

duminică, 15 februarie 2015

Înțeleptul din munți

     Odată am urcat în munți. Era o zi senină de început de toamnă. Natura se îmbracă cu haine stranii în acea perioadă, frunzele stau să cadă dar parcă ar mai rămânea puțin pe ramurile copacilor să privească depărtările, să contemple minunea a ceea ce Cineva Bun a creat. Dar ele sunt deja galbene și le rămâne speranța ca vântul dinspre miazăzi să nu se abată cu ceva putere asupra lor fiindcă atunci totul este pierdut. Își vor găsi sfârșitul culcate unele peste altele pe pământul umed, înfrânte de soartă. Chiar și iarba pare să-și fi pierdut din luciditate și parcă tot mai mult se gândește cu spaimă la iarna ce va veni.
      Am urcat tocmai în vârful munților ca să mă întâlnesc cu înțeleptul satului și să-i pun o întrebare. El trăia singur acolo, își construise o casă simplă cu o cameră, avea o masă, două scaune și un pat. De asemenea o sobă cu care făcea căldură și-și prepara mâncare. Într-o curte mică viețuiau câteva găini, două capre, un câine și un cal. Cel puțin așa mi-au spus sătenii care m-au îndrumat pe acest drum. Satul era de fapt la poalele muntelui dar înțeleptul a ales să plece din mijlocul oamenilor și să ducă o viață solitară departe de văzul lumii și rupt de civilizație.
      Drumul a fost anevoios, pe alocuri foarte periculos și a durat preț de vreo nouă ore. Am pornit dimineața devreme spre a evita capcana întunericului și am ajuns spre înserat, la timp să prind un apus de soare ce greu ar putea fi descris în cuvinte. A fost ca și cum munții și-ar fi înălțat capetele să-l salute pe împăratul Luminii care face viața posibilă și să-l petreacă încet dincolo de orizont. Pământul se învârte dar falnicii munți ca niște uriași de piatră nu știu asta, pentru ei Călăuza strălucitoare pleacă și vine, ei stau nemișcați atingând cu capul cerul.
      Am găsit locuința bătrânului (căci înțeleptul era trecut de 80 de ani) într-un luminiș. Era parcă o cocioabă veche de când lumea. Acea construcție ce o privești și nu-ți poți da seama ce o ține laolaltă. M-a lătrat câinele și a dat să mă muște. Era un ciobănesc uriaș precis capabil să se lupte cu ursul - chiar dacă ar fi ultima înfruntare din viața lui. Bătrânul a apărut dintre copaci călare pe un cal negru. S-a dat jos cu o sprintenie uluitoare, parcă trecerea anilor nu și-ar fi lăsat pecetea asupra lui. La un semn câinele a plecat după colțul casei și nu l-am mai văzut. Acum că primejdia trecuse începeam să mă liniștesc și să respir normal.
     Bătrânul s-a apropiat de mine, a pus mâna pe umărul meu și mi-a spus:
     - Cine este mai nebun, cel care caută răspunsuri la întrebări imposibile sau cel care încearcă să de-a răspuns la ele fără a fi sincer și a spune simplu că nu știe? Când am fost un copil de 5 ani l-am întrebat pe tatăl meu de ce nu putem vedea vântul? El a fost un om simplu și nu știa carte. Mi-a spus că vine din cer, un înger suflă norii încoace-încolo iar ce vine de la îngeri oamenii nu au cum vedea. Apoi am crescut și l-am întrebat ce este viața? Mi-a spus că nu știe și să-l las în pace cu astfel de întrebări. Mai bine să-mi ocup timpul cu altceva, cu orice aș putea face într-o zi și să trăiesc zi de zi făcând ceva. Apoi am făcut ce face orice om, am avut o gospodărie, mi-am întemeiat o familie, am avut copii, nepoți... Apoi soția a murit, copii-s prin străinătăți, nepoți-s mari iar eu m-am retras aici în mijlocul pustietății.
     - De ce? l-am întrebat mirat.
     - Pentru că asta e viața! mi-a răspuns la întrebare cu o undă de melancolie în vocea-i deja tremurândă. Un apus de soare urmat de un răsărit de soare. Doar că de aici, deasupra norilor, în locul unde se avântă vulturii văd acest lucru cel mai bine. Soarele mă privește toată ziua iar eu fac câte ceva. Apoi ne luăm la revedere până a doua zi. Știu că Pământul se învârte, dar mie mereu îmi pare că el pleacă pe când, eu sunt cel care trec... 

sâmbătă, 14 februarie 2015

Confesiuni către iubita imaginară


     Știu că exiști și în realitate. Mai trebuie doar să te întâlnesc. Vei fi ca și 
prima iubire doar că a șasea poate. Sau a șaptea, nu mai știu. E trist, inocența 
se pierde odată cu primul sărut.
     Hm... Întotdeauna zâmbesc când îmi aduc aminte de prima iubire. Îi știu
prenumele bineînțeles, chiar și numele de familie. Adina – e suficient acum. 
Nu m-am îndrăgostit de ea din prima clipă ci din momentul în care a zâmbit.
Atunci, când am știut că se petrece ceva inexplicabil în sufletul meu am fugit
acasă și am sărit în sus de bucurie și m-am învârtit prin cameră și am râs și 
am pronunțat cu voce tare cuvântul "Yes!". Când m-am liniștit, Fericirea a 
venit la mine și am stat puțin de vorbă.
     - Eu nu voi fi mereu aici, mi-a zis ca unui copil ce eram. Mulți oameni au 
nevoie de mine și voi avea de călătorit mult. Vezi tu, eu sunt singură, nu am 
ajutoare iar pe Pământ trăiesc multe suflete pierdute care mă strigă în multe
feluri și pe multe nume.
     - Atunci te voi mai vedea vreodată? am întrebat deznădăjduit deoarece 
știam ce înseamnă cuvântul "omenire".
     - Desigur. Uite, facem un pact. Am o soluție magică, este scumpă și foarte 
rară. Voi presăra peste tine un firicel și de fiecare dată când o anumită 
persoană te va atinge vei fi fericit. Dar nu uita, funcționează doar când 
Ea te atinge. Trebuie să-mi spui numele iubitei tale cu voce tare ca să înfăptuiesc 
magia.
     - Adina! am exclamat plin de entuziasm.
     Fericirea a plecat în drumul ei dar nu înainte de a-mi vrăji pe față un zâmbet.
     Apoi am auzit ceva așa ca un foșnet. Ori era un clinchet de clopoțel? Dacă
urechile mi-au jucat feste, ochii mei nu m-au păcălit. Am văzut o imagine ca toate
culorile lumii amestecate într-un curcubeu jucăuș. Dragostea personificată nu a 
vorbit cu mine și m-am simțit mai mic decât eram. Când am fost puțin trist că nu 
o înțeleg pesemne că i s-a făcut milă de mine. Atunci mi-a șoptit la ureche că 
nu trebuie să-mi fie frică, ea este pretutindeni, nu mă va părăsi niciodată. 
Este în verdele perfect al unui fir de iarbă, în nemărginitul albastru al cerului, 
în culoarea mov al florilor de liliac, în galbenul răsăritului de soare, pe cerul 
înstelat, în interiorul Lunii, în mijlocul Pământului și pe toată suprafață lui.
Apoi a dispărut rămânând totuși peste tot.
     Revin la viitoarea mea iubită imaginară. E acolo undeva, peste mări și țări și 
stă cu capul între palme, aplecându-l duios și citește aceste rânduri și poate 
nu știe că despre ea vorbesc. Oare cum să o anunț, cum să o întâlnesc?
     Bate cineva la o ușă imaginară. Deschid repede și intră Deznădejdea. Îmi
spune că totul e pierdut, Terra este o planetă imensă, iubita mea e peste șapte 
mări și șapte țări. Mările sunt de fapt oceane pline de rechini și brăzdate
de furtuni neiertătoare, țările sunt continente aride și fără sfârșit. Apoi mă
scutură și-mi urlă să plec pe ușă afară. Ce toantă e, doar eu eram înăuntru, ea a 
venit deci tot ea trebuie să plece. Așa e normal, nu?
     Iubita mea, nu vreau să deviez de la subiect. Aș vrea să-ți mărturisesc că ador
să te văd râzând, înseamnă că ești fericită. Ai zâmbit de 312240 de ori,
aproximativ. Nu ți-am numărat zâmbetele, m-am încurcat pe la mijloc dar am 
reușit să fac o medie.
     Dragostea mea, ești totul pentru mine... toată omenirea, toată Terra, toate 
stelele, Luna și Soarele. Ești Viața mea și te regăsesc în fiecare culoare pictată 
de sufletul meu, în fiecare sunet de râs cristalin. Și ești mai mult decât atât. 
Atunci când mă atingi (pentru că am firicel de praf fermecat) sunt fericit. 
Și dacă acea poțiune magică sau ce o fi ea s-ar fi consumat de atunci eu 
totuși simt totul perfect ca în prima zi.
     Iubire, iartă-mă. Am mințit, inocența nu se pierde odată cu primul sărut. 
Face loc pasiunii și se dezvoltă în ceva indestructibil. Este atunci când două 
inimi se unesc și bat la unison. Când două priviri hotărâte scrutează orizontul 
și zugrăvesc în toate culorile propriul destin...
     M-am trezit la realitate și îmi dau seama ca fiind ocupat cu scrisul nu am 
observat ce repede a trecut timpul. E amiază, imediat am o întâlnire
importantă. Ar fi timpul să plec. Aud ceva mișcare în bucătărie. Cred că s-a 
trezit. I-am pregătit un buchet de trandafiri de un roșu pătrunzător ce atrage
privirea unei femei ca o tainică chemare, apoi când femeia se apropie
mireasma desăvârșește zâmbetul pe chipul ei suav și face ochii să-i 
strălucească ca două astre într-o noapte de vară cu cerul senin. Adina este atât 
de frumoasă iar eu sunt cel mai norocos bărbat din lume.
     Tiiit! Tiiit! ... sună deșteptătorul. Este ora cinci dimineața, începe o nouă zi de
muncă. Trebuie să mă ridic din pat și să mă pregătesc. Am nevoie în primul rând 
de o cafea. Aseară am avut un vis ciudat, am visat cum era când am fost copil.. 
Da, era o fată frumușică pe care am iubit-o așa cum iubește cineva prima dată
la 14 ani. Nu i-am mărturisit niciodată dragostea ce am purtat-o în suflet ca 
și o comoară. Dacă aș putea da timpul înapoi...
     O față somnoroasă se uită la mine. O sărut încetișor și ea zâmbește. Ce noroc
am avut că a fost ea mai curajoasă ca și mine, mi-a spus ea că mă iubește și vrea
să fim împreună.
     Frumoasa mea Adina, într-o realitate ești prima mea iubire, singura și ultima!

miercuri, 11 februarie 2015

NEVOIA DE CĂRȚI MOTIVAȚIONALE

     Ce este o carte motivațională? Este acea carte pe care o zărești în librării și care are pe copertă o imagine sugestivă reprezentată de un munte de bani și de chipul unui om fericit. E cel mai la îndemână să legi banii de fericirea omului. Dacă citești cartea și dintr-o dată ai bani toate problemele tale sunt rezolvate. Nu mai trebuie să mergi la acel servici unde te simți neapreciat ori nu mai trebuie să te uiți în vitrine dorindu-ți acel ceva de marcă care afișează un preț ireal pentru lumea în care trăiești. Nu mai trebuie să locuiești în aceeași casă cu mobilă veche, cu acele scaune care odată s-au rupt (fiindcă o rudenie de-a ta s-a trântit pur și simplu pe el) și a trebuit să le lipești cu prenadez, nu mai trebuie să mergi cu cortul în concediu pe malul unei ape atât de poluate încât peștii abia așteaptă să fie prinși de pescari să scape din acel chin numit deșeu. Poți pleca în jurul lumii, poți fi admirat, apreciat, iubit, respectat și servit precum o persoană importantă. Poți face ce vrei cu viața ta fără a fi limitat de bani. Pentru că un salariu mic limitează un om mare.
     Este adevărat că un om cumpără o carte motivațională pentru a afla calea către îmbogățire? Nu neapărat. Un lucru e clar, Pământul gravitează în jurul banilor, totul se rezumă la bani, fie că vrem și ne place, fie că nu vrem și nu ne place. Fie că suntem de acord sau nu. Totuși unii oameni văd dincolo de bani. Ei totuși se duc într-o librărie și cumpără o carte pe care e desenată o inimioară. Sau un norișor sau pur și simplu coperta e colorată în roz. Acești cumpărători cred în iubire mai mult decât în bani. Ei știu că sufletul lor trebuie hrănit cu vise, cu mângâierea unor cuvinte frumoase și alese. Au nevoia de confirmare a faptului că magia nu a dispărut în totalitate de pe această lume. Ei speră să găsească formula secretă a dragostei, au nădejdea că autorul e un fel de iluminat în taina pasiunii și cunoaște toate cărările inimii. Ei cumpără cartea, o citesc și ajung la concluzia că tot ce stă scris acolo știau de mult, doar așezarea în pagină și cuvintele folosite sunt altele. Concluzia e aceeași: trăim, iubim și suferim doar pentru a iubi din nou... tot mai puțin parcă... tot mai mult cuprinși de rațiunea ce strică basmele cu zâne, prinți și zmei.
     Cum ar fi să cumperi o carte în care să citești despre legile Universului explicate și legătura dintre Cosmos și tine. Da, descoperi brusc că ai o mare putere fiindcă ești interconectat cu tot ce mișcă-n țara asta; râul, ramul.. mi-e prieten numai mie... ș.a.m.d. E perfect, poți deveni războinicul Jedi. Ai citit cartea, o pui jos și-ți vezi de treburile zilnice ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar tocmai ai aflat niște adevăruri de bază, esențiale pentru iluminare. Sau a fost doar o lectură plăcută?
    Dragilor, înainte de a pleca la servici vă adresez o întrebare: Aceste cărți motivaționale sunt doar comerciale sau au puterea de a schimba în bine viețile oamenilor?

Mentalitatea învingătorului și respectul față de Timp

    Să lămurim, învingătorul este opusul pierzătorului. Pentru a putea stabili cine ce este ar fi nevoie de o dispută. Ce altă dispută mai mare există decât viața de zi cu zi?
    În ordine, avem disputa și acum vom stabili regulile iar la sfârșitul jocului vom anunța câștigătorul. Acum voi fi un scenarist de Hollywood si voi afirma următoarele (viața oricum bate filmul) : Singura regulă este că nu există nicio regulă!
Let the games begin!
    Viața, deși ar putea fi, nu este o joacă. Este formată în termeni simpli de acel Tu, locul în care trăiești, ceea ce faci, familie si oamenii cu care te înconjori și interacționezi. Nu ar fi necesar să transformi totul într-o competiție uitându-te la viața celorlalți și dorindu-ți să posezi tu ceea ce celălalt are mai mult ca și tine. E suficient să-ți trăiești viața așa cum este ea dar să fi conștient că trecerea clipelor este călătoria ta prin timp. Ai putea fi un învingător prin simplul fapt că apreciezi tot ce ai lângă tine.
    Învingătorul este în primul rând o persoană bună, cei răi nu pot câștiga – este o lege a Universului. Mai apoi, învingătorul este o persoană calmă și inteligentă. El știe că accesul la adevărata putere din interior nu poate fi obținută prin neliniște și nesiguranță. Doar un calm desăvârșit descoperă puterea voinței. Iar o voință de neclintit se formează cu ajutorul inteligenței. Să știi ce vrei și mai apoi cum să obții ce vrei. Dar mai este un lucru mai important, însăși marele secret al învingătorilor: Să nu cedezi niciodată!
    Acum obiectivul este fixat și sunt acești aliați sufletești. Nimic nu pare a fi imposibil. Dar totuși ai putea rata obiectivul. De ce? Tocmai din cauza a ceea ce-ți dorești. Dorințele pot fi pătimașe. Așa că ai grijă la ce-ți dorești nu fiindcă s-ar putea să se îndeplinească, ci fiindcă se va îndeplini. Ce am spus e un paradox? Cum poți fi un pierzător când ți-ai împlinit visul și ai demonstrat celorlalți că ai obținut ce ai vrut? E simplu, totul pe lume are un preț. Iar prețul dorințelor tale ești tu însuți. Întrebarea este cât de mult ești dispus să plătești. Care este moneda mă întrebi? Timpul. Totul se plătește în timp. Ești administratorul propriului timp, iei dintr-o parte și adaugi în altă parte. Mai târziu le aduni și le scazi și refaci calculele să vezi dacă nu ai greșit. Timpul își face și el calculele sale ca să te controleze să vadă dacă nu ai greșit. El, prin însăși natura lui, nu poate greși niciodată.
    Deci, obiectivul inimii, a sufletului și a minții tale este fixat. Dacă reușești să-l atingi va fi tot ce ți-ai dorit tu mai mult pe lume. Va veni și fericirea la pachet. Da, fericirea este un bonus, așa ca un zâmbet trecător al biruinței. Ca o paranteză, când vezi un om zâmbind te uiți la un câștigător.
    Atingerea obiectivului ar fi injustă fără utilizarea unei alte arme din arsenalul invizibil și anume gândirea pozitivă. Ce este aceasta și cum ajută? Din păcate pentru mine nu am plăcerea să vă explic deoarece toată lumea știe. Dar puțini oameni apelează la această forță superioară. Mă voi folosi de o ilustrare. Gândirea pozitivă este pentru om asemeni apei și luminii soarelui pentru o plantă. Lăsate fără ele (și înainte de a muri) o plantă se va chinui să le obțină. Dar dacă le are atunci se poate dezvolta.
    Gândirea pozitivă ar trebui să fie ceva natural, de la sine înțeles. Pentru a-ți schimba gândirea trebuie ca percepția asupra lumii să fie alta decât cea de până acum. Ea începe atunci când poți vedea lucrurile dincolo de aparențe. E greu de văzut ceva important în tot amalgamul întâmplărilor zilnice. Iar acel ceva important apare când vizualizezi imaginea de ansamblu – the big picture. Restul le tratezi ca atare, nimic nu schimbă nimic atâta timp cât lucrul important pentru tine nu se modifică.
    În afara gândirii pozitive, învingătorul are energie. Și are multă energie deoarece nu și-o risipește pe treburi neimportante. O fixează pe scopul propus și în rest se bucură de sprijinul gândirii pozitive care conservă energia. Atunci când o utilizezi, energia este precum erupția unui vulcan, mătură totul în cale și nimic nu-i poate face față. Un vulcan erupe și apoi e nevoie de mult timp pentru a o face încă o dată.
    Revenim la timp – acest aliat și totodată dușman al omului. Dar tu hotărăști de partea cui e timpul. Ca să obții ce vrei ia doar atât timp cât e necesar.
    Învingătorul are încredere. În el însuși și în tot ce-l înconjoară. Când încrederea este lângă el, speranța pleacă deoarece nu mai e nevoie de ea. De ce să speri că vei avea succes când poți fi sigur de asta? Încrederea înseamnă siguranță deplină că visele devin realitate, că dorințele prind viață. Orice obstacol pălește în fața a așa ceva.
Doi oameni stau la linia de start. Sunt pregătiți să dea tot ce au mai bun pentru a învinge. Unul va fi câștigător iar celălalt învins.
    Uită-te în oglindă. Nu te uita la reflexia chipului tău ci privește-te față în față. Ești tu împotriva ta. Înainte de a face față lumii trebuie să te învingi pe tine. Ești dispus, aplicând tot ce știi, să concurezi într-o competiție împotriva ta? Evident că da fiindcă oricum faci aceasta zi de zi și clipă de clipă. Vrei să-ți demonstrezi că poți fi mai bun decât ești, că poți avea ce-ți dorești. Ei bine, dă-i drumul, fă-o în continuare, o faci bine, probabil ai deja nivel de maestru.
    A, am uitat un lucru important. În orice competiție (chiar și una fără reguli) există întotdeauna un arbitru. Nu este conștiința – am amintit-o fiindcă despre ea voi vorbi altă dată. Este Timpul. Cel mai bun arbitru, perfect imparțial. De fapt aproape că nici nu-i pasă de joc. Rolul lui mai mult este de a se uita pe cronometru și de a fluiera la momentul dat sfârșitul.
    Învingătorul este în primul rând o persoană bună. Și în ultimul rând o persoană care zâmbește. Zâmbește atunci când se uită în oglindă, le zâmbește celorlalți, zâmbește vieții și timpului.