luni, 15 februarie 2016

Poveste de dragoste

     A fost odată ca niciodată, în vremuri rătăcite pe coridoarele timpului, o împărăție condusă de
un rege bun și iubit de supușii lui fiindcă era un om drept, corect și trata oamenii nu ca pe bunurile
lui ci ca pe un fel de prieteni. Era ceva neobișnuit la acea vreme în care cruzimea și nelegiuirea
erau cuvinte de ordine. Dar astfel, tratându-și poporul cu blândețe se putea oricând baza pe ei.
Dacă era nevoie de taxe, le plăteau, dacă erau atacați atunci se strângeau de la mic la mare și
apărau cetatea cu prețul vieții. Totul era frumos, era pace și înțelegere pretutindeni. Copii se
jucau nestingheriți, adulții se bucurau și petreceau împreună sau când erau lucrări mari se ajutau
unii pe alții.
     Însă, ca în orice poveste care merită spusă se întâmplă pe lângă lucrurile bune și cele mai
puțin bune, de altfel și răul trebuie să aibă rolul lui în aceste întâmplări ori cum am putea aprecia
binele altfel? Regele era bătrân și chinuit de boli care apar inevitabil odată cu trecerea peste ani.
Era trist fiindcă nu-și vedea fata fericită. Deoarece bunătatea i-a guvernat întreaga viață nu ar
fi putut trăi cu gândul că și-a măritat fata din interes sau pentru ceva alianță convenabilă. Nu, el a
vrut ca fata să-și aleagă prințul de care se va îndrăgosti și pe care-l va iubi din toată inima ei și
prințul la rândul lui să o iubească din tot sufletul lui. Și să fie fericiți împreună, ducând moștenirea
binelui peste ani. Doar că singura lui fată, lumina ochilor lui, nu știa ce este dragostea și nu era
capabilă să dezvolte acest sentiment. Oricât a încercat nu reușise să simtă ceva pentru toți acei
prinți măreți care au curtat-o pe rând. Regele, deși întristat și suferind, ascundea toate acestea
de fiica lui și atunci când se întâlneau el îi zâmbea și se prefăcea că totul este în regulă și că
într-o zi oricum toate acestea vor fi doar o amintire. Acea zi avea să fie nunta prințesei, era
doar o chestiune de timp ori poate petrecerea unui mic miracol.
     Într-o zi la fel ca oricare alta prințesa se plimba gânditoare prin grădinile de o frumusețe
răpitoare ale castelului. Se bucura de lucruri simple, de iarba de un verde perfect, de mirosul
florilor ce o purtau pe brațe într-o lume de vis, de ciripitul păsărelelor care îi cântau cântece
măiestre, de copacii care îi ofereau timizi o umbră plăcută, de vântul ce adia îndeajuns cât să
risipească norii oricărei griji din sufletul ei.
     "Bună, maiestate!" o salută cu glas cristalin un cavaler.
     "Bună!" răspunse ea zâmbind și nereușind să-și ascundă mirarea că fusese abordată.
     "Dacă-mi permiteți, aș dori să vă spun ceva." zise cavalerul și se înclină respectuos în fața
ei.
     "Spune ce ai de spus." îl încurajă prințesa și simți un fior ciudat pe care nu știa cum să-l
interpreteze.
     "Maiestate, îmi este cu neputință să rostesc atare cuvinte cu voce tare. M-aș pierde și aș
rămâne fără glas fiindcă inima îmi bate tare și nu o pot controla. Dar am așternut cuvintele dictate
de inima mea pe o coală de hârtie. Dacă îmi este permis, aș dori să vă înmânez mai bine o
scrisoare și dacă veți avea plăcerea poate o veți citi." vorbi cavalerul și abia îndrăzni să-și ridice
ochii și să întâlnească o privire fermecată. Scoase scrisoarea și o dădu prințesei care în momentul
în care puse mâna pe ea simți puțină căldură în obraji.
     Cavalerul își luă rămas bun, făcu o plecăciune în fața ei și se duse lăsând-o pe prințesă cu
scrisoarea în mână. După ce el plecă, ea se retrase în camera ei. Îi tremura puțin mâna atunci
când deschise plicul. La lumina magică a lumânărilor începu să citească.


                                                        Prințesa gândurilor mele,

     Încep prin a-mi cere iertare pentru gestul meu necuvenit dar oare cine poate porunci inimii
să tacă atunci când aceasta șoptește rugăciuni fierbinți? Cine ar reuși să o reducă la tăcere 

când ea se pregătește să istorisească o poveste de dragoste? Cine ar fi în stare să nesocotească vorbele acelui prieten de nădejde care este inima omului? Și cum ar putea acea persoană să 
trăiască apoi cu toate acele cuvinte nerostite? Așadar îmi cer iertare pentru cutezanța mea dar 
vă asigur că motivele sunt nobile chiar dacă nu provin de la cineva cu sânge regal.
     M-am îndrăgostit de o prințesă a cărei frumusețe întrece toate lucrurile din întreaga
existență, al cărei farmec este mai presus de îngerii din cer și ai cărei ochi luminoși provin de la
stelele cele mai îndepărtate din Univers.
     Când v-am întâlnit s-a întâmplat un mic miracol – cred că se numește dragoste. Poate iubi
cineva pe altcineva din prima clipă? Cu siguranță da. Știu deoarece de când v-am văzut am 

purtat imaginea celui mai frumos zâmbet din lume pretutindeni cu mine. Am ascuns-o într-un loc secret din suflet, acolo unde inima se furișează pe ascuns și se bucură în taină.
     Iubirea, atunci când se petrece este cel mai minunat lucru din viața unui om, e
binecuvântarea care dă dezlegare existenței, este cărarea ce duce la fericire, podul peste
anotimpurile vieții ce se scurg în tăcere. Nu vă cer să mă înțelegeți, iubirea nu poate fi explicată
deoarece nu provine din această lume. Rațiunea nu se împacă bine cu ea, i se pare a fi o mică
nebunie. Iubirea cunoaște doar glasul inimii fiindcă acolo e sălașul ei, locul în care s-a născut și
locul în care poate va muri părăsită și uitată. Iubirea are un destin, când destinul ei nu se
împlinește atunci totul s-a sfârșit... rămâne doar o altă viață trăită în zadar.
     Când ați trecut pe lângă mine, am întors mereu capul și v-am privit pe ascuns cum vă
îndepărtați. Aș fi vrut să fug și să vă ajung dar picioarele nu ascultă de vocea interioară așa că 

am rămas țintuit locului pradă a nenumărate gânduri ce se voiau declarații de dragoste. 
De câte ori v-am văzut am simțit cum o forță ivită de nicăieri îmi ia sufletul în brațe și îl ridică 
până sus, departe tare, între nori albi și pufoși și-l lasă acolo să plutească deasupra lumii-ntregi. 
Iar când ați plecat, o altă forță mi-a condus sufletul jos, într-o prăpastie fără sfârșit.
     Vă iubesc nespus de mult... poate niciodată nu veți afla cât de mult. Taina vieții este iubirea,
atunci când o întâlnești pe aleasa inimii tale îi spui acest lucru și apoi pleci. Când iubești mult pe
cineva îi dai drumul și-ți rămâne speranța că într-o zi va veni în fața ta și-ți va spune că de-acum
totul va fi bine.
     V-am așternut sufletul meu pe hârtie și îmi pare rău dacă v-am provocat mâhnire. Nu mi-aș
putea ierta niciodată dacă v-am supărat, va fi de ajuns doar o privire și voi înțelege totul, voi 

pleca atunci departe de aceste locuri fără a mă întoarce vreodată. Și știu,un cavaler nu este demn 
de o prințesă.
     Închei această scrisoare așa cum un vis frumos se destramă la ivirea zorilor. Voi purta
această iubire până la sfârșitul timpului meu pe Pământ ca pe ceva minunat, un miracol petrecut
într-o zi ca oricare alta dar care mi-a schimbat viața. Dar acesta este rolul dragostei, să înlăture
tot ce se află în inima omului și să umple acel loc cu imaginea celui mai frumos zâmbet din toată
lumea, din toate lumile.

 

     Prințesa termină de citit, așeză hârtia încet pe masă, se duse pe balcon și se uită în jos.
Un călăreț în haine strălucitoare se pregătea să iasă pe poarta cetății. Înainte să plece mai
aruncă o ultimă privire înapoi... O batistă era purtată de vânt și se pregătea să se așeze pe
caldarâmul cenușiu.


                                                          - Sfârșit -

marți, 2 februarie 2016

Povestea unui scriitor

       Un scriitor german pe nume Mathias trecut de zilele tinereții lui stătea aplecat deasupra unei
coli albe de hârtie. De îndată ce așternea un cuvânt i se părea că a comis o greșeală teribilă așa 
că în secunda următoare acea bucată de hârtie era mototolită și sfârșea aruncată în lehamite
într-un coș de gunoi umplut până la refuz de surorile ei care au avut parte de aceeași soartă. 
Este trist când orizontul imaginației unui om al literelor este întunecat de norii negri ai lipsei de 
inspirație. Toate poveștile din lume sunt undeva acolo, în Univers, amestecate cu toate gândurile
și visurile oamenilor de acum și al celor care au trăit cândva. Un scriitor își alege de acolo 
ce crede de cuviință apoi mulțumește cerurilor și se apucă de scris. Acel portal fermecat
este deschis tuturor celor care îl caută și se aventurează dincolo de granițele realității. 
În fond, oricine poate scrie.
       Doar că Mathias nu mai găsi acel drum, uitase să mai scrie iar acest lucru însemna poate
sfârșitul unui destin mare. Era supărat în adâncul inimii, trăia de pe o zi pe alta ducând o viață 
ce nu era a lui. Dacă nu mai reușea să scrie, nu-i mai rămânea nimic. Ajunsese până într-acolo
în disperarea lui încât umbla pe stradă în căutare de povești. Se întorcea seara obosit și se
scufunda în tăcere într-o lume fără vise. Chiar și visurile îl ocoleau, pe când visurile nu ocolesc
pe nimeni. Pesemne nu și le mai amintea. Zilele treceau și o prăpastie uriașă se deschidea în 
sufletul lui ce amenința să-i înghită întreaga ființă și toate gândurile. Dimineața ieșea din 
casă și se întorcea seara îngropându-și în fiecare zi inima câte puțin.
       Într-o după-masă care nu anunța nimic, fiind în drum deja spre casă se întâlni cu o cunoștință 
veche. Era o femeie de vârsta lui, s-au cunoscut acum mulți ani cu ocazia lansării unei cărți, el i-a 
dat un autograf, ea a mai rămas pe acolo, au mai discutat puțin și au avut parte de o idilă de neuitat. 
Apoi s-au despărțit brusc plecând fiecare pe drumul lui și întrerupând orice contact.
       După câteva întrebări de complezență, el află că ea o duce bine, are doi copii, un soț iubitor
și este pe cale să-și deschidă un salon de înfrumusețare în capitală. O viață superbă, împlinită 
din toate punctele de vedere. Iar ea află de la el că nu mai poate scrie, a rătăcit calea ce duce
la povești.
       - De ce nu scrii ceva despre mine?, îi șopti ea soluția salvatoare.
       - Da, aș putea scrie despre tine, mi-ar face plăcere, confirmă el fiind deschis de-acum
oricărei oportunități de a găsi o poveste. Numai că e nevoie să te cunosc foarte bine altfel nu aș
putea surprinde ce e în sufletul tău.
       - Atunci nu mai sta și întreabă-mă ce vrei să știi, spuse ea entuziasmată.
       - Care este cea mai neplăcută amintire a ta, adresă scriitorul întrebarea iar aceasta avu un
efect devastator. Femeia se schimbă la față, veselia de pe chipul ei dispăru ca prin farmec și 
în locul ei se instaură confortabil dezolarea. Chiar și vocea i se schimbă, o voce devine tristă
atunci când cuvintele nu-și mai găsesc ecoul nicăieri, sunt rostite de pe o culme de suflet și
se pierd în prima prăpastie a gândurilor. Acolo sălășluiesc demonii care târăsc bucăți 
de inimă în trecut.
       - Nu puteai să găsești o întrebare mai potrivită ca să afli ce stă ascuns în interiorul ființei
mele. La suprafață mă vezi că mă bucur de viață, încerc să o trăiesc așa cum știu mai bine și 
să-i fac pe cât posibil pe toți cei din jurul mei fericiți. Însă inima unei femei ascunde
întotdeauna secrete. Am să-ți spun o poveste despre cea mai tristă zi din viața mea.
       - Te ascult, răspunse fascinat scriitorul.
       - Să știi că nu mi-e ușor ce vreau să-ți spun, începu ea destăinuirea cu o voce tremurândă.
Dimpotrivă, mi-este foarte greu, crede-mă. Dar o voi face pentru ca tu să ai o poveste pe care 
să o scrii. Drama prin care am trecut atunci mi-a schimbat viața, m-a făcut să-mi pierd
încrederea în oameni și mai ales în mine însămi. Totodată i-am dezamăgit pe toți 
și la urmă m-am dezamăgit pe mine. Așa încep dramele, suferă cei din jurul tău care țin 
la tine apoi când ei lipsesc puțin se repede suferința asupra ființei tale și o devorează ca și 
un balaur nemilos până când nu rămân decât lacrimi și regrete. Tot ce e mai frumos înlăuntrul 
sufletului și al inimii dispare lăsând doar un gol imens ce nu va fi umplut cu adevărat niciodată. 
Desigur timpul atenuează durerea dar niciodată acel martor acuzator, acel gând care știe 
ce ai făcut nu va dispărea decât la sfârșitul clipelor vieții planând ca și un fel de blestem, 
o umbră permanentă asupra tot ce e frumos.
       - Îmi pare rău, nu am vrut să te întristez, o întrerupse scriitorul și o privi cu adâncă
compasiune.
       - Nu, eu am ales să-ți spun, zâmbi ea și în ochii ei se vedea o lumină ciudată. Eram 
în anul doi la facultate când am rămas însărcinată. Da, știu, este o poveste clasică în care 
o tânără rămâne gravidă iar tatăl copilului este un imatur și un laș care fuge departe
abandonându-și fără niciun regret "familia". Desigur fata nu poate să-l crească singură,
nu este nici pe departe pregătită să devină mămică și atunci nu are încotro decât să 
facă avort. Se întâmplă zilnic pe Pământ, poate la fiecare oră. A ajuns o practică 
obișnuită. Dar vrei să știi ce stă în spatele ei? Să fii conștientă că în loc să dai viață tu faci 
opusul? Oare cât de greu iei această hotărâre? Câte lupte se dau în sufletul
tău? Cât de mult îți dorești să nu fii nevoită să faci ceea ce urmează să faci? Și cât de greu 
accepți că nu ai încotro? Copilul tău, cum ar fi fost dacă... Și atunci vorbești cu el sperând 
că s-a întors în ceruri și te aude de acolo. Primul lucru ce-l faci este să îți ceri iertare 
de la el că nu a avut ocazia să vadă ce înseamnă să trăiești pe această lume, să crești, 
să înveți, să fii iubit și să iubești la rândul tău, să ai o familie frumoasă și în anii cei din 
urmă să ai parte de împăcare. După ce ți-ai cerut iertare îi povestești câte ceva despre 
tine, în fond ai fost mama lui. Petreci puțin timp cu bebelușul tău în gândurile tale apoi îți iei 
rămas bun, cumva trebuie să te reîntorci la viață pentru că ea nu așteaptă pe nimeni. 
Înainte să pleci îi promiți că nu vei uita niciodată... și făgăduiești că vă veți
reîntâlni din când în când într-un loc știut numai de voi la hotarul dintre simțămintele 
iubirii și speranței.
       Femeia se opri, ochii ei erau scăldați în lacrimi, oricum ar fi încercat nu ar mai fi reușit să
continue povestea. Cuvintele au rămas blocate ori poate nu mai era nimic de spus.
       Mathias obținuse o poveste, putea merge acasă și să se apuce de scris. Numai că era o
problemă. Această poveste era și povestea vieții lui. Atunci demult când Anna îi spusese că era
gravidă nu a știut cum să reacționeze și nu a fost sigur dacă poate fi un cap de familie. 
El era tânăr și avea promisiunea unui viitor strălucit, era apreciat și respectat, era un talent în 
devenire. Se bucura că este liber și poate să facă ceea ce-și dorește. Dar după ce s-a gândit 
mai bine a ajuns la concluzia că nicio altă realizare nu putea fi mai importantă în viață decât 
întemeierea unei familii. A alergat înapoi dar a fost deja prea târziu. Anna a fost de negăsit. 
După o scurtă vreme Mathias a ales să renunțe să o mai caute și până la uitare a mai fost 
doar un mic pas de făcut.
       Acum după trecerea unei mici veșnicii stăteau față în față și se priveau cu ochii
încețoșați de lacrimi. La masă era tăcere dar inimile lor vorbeau în șoaptă. Își spuneau 
una celeilalte că le pare rău. Apoi o inimioară de pui de om li se alătură și îi asigură că în final 
totul va fi bine.