REABILITAREA CREDINȚEI

     Următorul interviu cuprinde două seturi a câte 12 întrebări reprezentând per ansamblu probabil unul dintre cele mai grele chestionare ce ar putea examina puterea cuiva de a înțelege Biblia.
     Mulțumesc pe această cale doamnei Alina Greisinger (un suflet creștin și o minte sclipitoare) pentru timpul și amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

Î.  Fără promisiunea vieții veșnice l-ar urma oamenii pe Dumnezeu?
R. Pentru mulți oameni credința în Dumnezeu e prezentă, îi face să viziteze o biserică, să perceapă existența lui Dumnezeu chiar dacă nu e clar definită sau nu o pot integra cu adevărat în viața lor. Pe de altă parte de multe ori oamenii ignoră ideea de Dumnezeu și doar la un moment dificil din viață încep să se roage Lui.
Și totuși oamenii îl urmează pe Dumnezeu - și nu sunt puțini cei care o fac! Probabil că doar o mică parte se gândesc la acea promisiune făcută de El în Biblie că cei care o să-I fie loiali și o să-L asculte vor avea parte de viață veșnică.
Pentru mine personal credința în Dumnezeu e o parte din viața mea. O face mai bună, mai frumoasă. Îmi dă speranță. Nu în viața veșnică ci în nădejdea de mai bine în această lume. Când mă gândesc la Dumnezeu nu mă gândesc concret la o viață viitoare ci doar la faptul că Lui îi este posibil să facă ca totul să fie iarăși bine pe acest Pământ. Și se pare că e singurul care o poate face, căci noi oamenii ne-am dovedit incompetența chiar prin faptul că îl excludem din viața noastră.
În altă ordine de idei, pentru multă lume ideea de viață veșnică nu e foarte clar definită. Această promisiune rămâne totuși una dintre puținele ce le avem pentru viața de după această viață. Credem în ea, ne-o dorim dar rămâne incertă. Totși îl urmăm pe Dumnezeu, ne străduim să-L integrăm în viața noastră deși acest lucru nu e chiar ușor.
Eu fac această strădanie nu atât de mult pentru că-mi oferă o promisiune unică și clară de viitor ci pentru că astfel viața mea devină mai plăcută, mai frumoasă și are alt sens. Mă susține în momentele grele și mă ajută să înțeleg unele lucruri mai bine. Viața de după rămâne totuși ceva îndepărtat dar prezența Lui acum îmi dă o liniște sufletească susținută mereu de convingerea că Dumnezeu există.

Î. Dacă ar fi să ne întoarcem în clipa în care Dumnezeu a început să creeze primul lucru cum ar trebui să ni-l închipuim pe El? Dacă a creat ființe și materie, a dat viață și a pus lucrurile în mișcare sub ce logică a inventat distrugerea și moartea, El fiind eminamente Bun și Drept (cum poate cineva Bun ucide propria creație)?
R. Pe El existând în infinit mi-l închipui ca o lumină, esența binelui, nelimitat în posibilități și capacități și aproape imposibil de descris în simple cuvinte. El e Perfecțiunea.
Răul în sine nu e creat de El. Există posibilitatea răului (sau lipsa binelui) dar nu Dumnezeu în sine e creatorul lui. Aș spune că în Univers predomină binele. Privind în jur găsim o mulțime de lucruri minunate și bune la fel și o tendință înspre ordine și claritate. Dar răul se simte ca o luptă malefică a cuiva, o luptă disperată în a distruge echilibrul, frumusețea și bunătatea. Nu aș spune că a fost creat acest rău cu un scop anume. A evoluat din anumite cauze dar nu a preluat conducerea. Dacă ar fi fost așa lumea în care trăim ar arăta probabil într-un mod care ne-ar înfricoșa.
Noi am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu forță și capacitate creatoare (din fericire mai limitată ca a Lui, altfel am fi distrus toată lumea până acum) lăsându-ne totodată și capacitatea de a alege. El ar putea alege între bine și rău dar El reprezintă Binele, e alegerea lui să nu fie rău, nu incapacitatea de a face acest lucru. Și noi la randul nostru facem distincția necesară între cele două forțe. Așa ne asemănăm Lui.
Dacă ne-ar fi distrus de fapt ar fi făcut un gest "rău",  scoțându-ne din existență nu ar fi dovedit iubire. Ori așa să înțelegem, să experimentăm și să alegem.
Când noi devenimm părinți ne dorim doar binele pentru copii noștri. Cu toate că avem limitele noastre ne străduim să-i învățăm ce e bine și ce rău. Și El încearcă să ne învețe și ne dă șansa să înțelegem. Însă rămâne alegerea noatră daca Îl ascultăm sau nu.

Î. De ce are Dumnezeu nevoie de timp ca unitate de măsură?
R. Pentru Dumnezeu timpul nu are valoare, nu contează sub vreo formă având în vedere ca El este veșnic. Timpul e ceva ce noi percepem și e valabil doar în ceea ce ne privește. La început, Adam și Eva nu aveau noțiunea de timp. Acesta a apărut în momentul păcatului. Cu un scop anume și asta aflăm dacă vom citi Biblia. â
Binele nu cunoaște limite dar răul trebuia limitat și timpul asta face.

Î. Ce nevoie a fost de existența dinozaurilor ca specie dominantă pe Pământ?
R. Noi suntem acum confruntați cu schelete de dinozauri și avem posibile explicații a ce au fost și cum au fost ei. E mai dificil acum să ne închipuim cum ar fi fost o viața alături de acele ființe uriașe înzestrate cu o forță uriașă. Ar trebui mai bine să ne întrebăm cum era Pământul când au fost ei în viață sau ce fel de forțe îl controlau. Nici la această întrebare nu am putea răspunde clar.
Însă am putea face o paralelă cu ceva ce există în zilele noastre. Și anume furnicile. Aceste animale minuscule și după părerea noastră limitate în "capacități" trăiesc totuși în comunități comunicând perfect, având o locuință "climatizată", depozite de mâncare, pregătită chiar și pentru orice fel de scenariu negativ. Ele își cresc ciuperci pe suportul unei paste obținută din mestecarea frunzelor (nu ar putea mânca direct frunza deoarece stomacul lor nu poate digera celuloza). Ba ele cresc chiar și animale. Profită că unele specii mici de animale se hraănesc cu secreția dulce a afidelor și atunci ei culeg pur și simplu afide pe care le duc cu ei și le păzesc de alte insecte. Și mai sunt multe alte exemple din viața lor dar probabil nu ar face subiectul acestei discuții. Dar totul este perfect organizat în mediul lor și funcționează ca atare. Probabil că și dinozaurii au avut un rol la fel de bine gândit și o viață perfect adaptată acelor timpuri. Nu ne este însă dat să știm exact cum a fost iar de rolul existenței lor putem lega doar supoziții.

Î.  Dacă suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cum se face că suntem ființe egocentrice fiindu-ne practic imposibil să respectăm poruncile sau modul de viață cerut de Cel care ne-a creat?
R. Aș descrie oamenii nu ca egocentrici ci ca dezorientați. Când un om se caută pe sine încearcă ambele părți ale vieții: cea bună și cea rea, dar oscilând mereu între ele. Privind puțin oamenii vedem că în sufletul lor sunt buni, iubitori, dornici de bine și de frumos. Dar sub influența multor situații cu care se confruntă în viață, începând din copilărie, intră într-un fel de cerc vicios. Confruntându-se uneori cu lipsuri, durere sau alte lucruri negative ajung să concureze cu ceilalți în diferite domenii. Deși poate realizează ceea ce își propun observă că nu de fapt ce-și doresc. Doar în momentul în care pot înțelege pentru ei ce e binele, frumosul și fericirea atunci viața lor se poate schimba și poate imposibilul devine posibil.

Î.   Care ar fi cea mai bună afirmație pentru a zdruncina credința din inima cuiva?
R.  A convinge pe cineva că singura lui direcție și posibilitate e înspre rău.

Î.  Pe o scară de la 1 la 10 care ar fi posibilitatea (în lipsa dovezilor clare și palpabile) ca toată istoria credinței să fie doar o înșelătorie?
R.  Mi-e greu să aleg un număr. Pentru mine există două posibilități clare: un da sau un nu. Valabil sau fals. Credința poate fi (este!) ceva real, parte din noi, viața noastră și sensul ei. Sau poate fi ceva închipuit, o poveste sau chiar o înșelătorie. După moarte vom afla răspunsul. E o întrebare pusă aici dar al cărei răspuns se află "dincolo". E clar, există posibilitatea să fie doar o înșelătorie, o distracție plină de răutate a unor ființe mai deștepte decât noi. Ne-ar putea face să credem în ceva cu scopul de a ne manipula mai ușor sau a ne ține de proști dându-ne răspunsuri false la întrebări fundamentale pe care cu toții ni le punem la un moment dat în viață. Și atunci cu această înșelătorie ne confruntăm pe tot parcursul vieții având de luat pe baza ei hotărâri, încercăm speranțe, sentimente contradictorii...
   Ori această viață ne dă posibilitatea unei continuări a existenței după moarte. Alegerea rămâne deci a noastră, dorim să credem sau nu.

Î.  În afară de faptul că a existat de ce nu ar posibil ca Iisus să nu fi fost fiul lui Dumnezeu?
R.  Iisus a adus pe lume ceea ce nimeni altcineva nu a reușit, o credință și o speranță vie în Dumnezeu. Oare care ființă care nu știa despre lume mai mult decât ceilalți oameni ar fi fost dispusă să facă la fel? Să renunțe la tot, la o viață plină de posibilități în floarea vârstei? La 30 de ani fiecare dintre noi se simte în forță, are o dorință de a face ceva pentru viața lui, oamenii caută împlinire, își doresc să aibă o familie sau pur și simplu vor să se bucure de viață. El a făcut exact contrariul. Și-a dedicat viața în totalitate lui Dumnezeu renunțând la el însuși. Un om care nu are dovezi clare că ce urmează să facă nu va fi în zadar ar mai urma acel drum?

Î.  De ce nu ar fi adevărată următoarea afirmație: În antichitate, fenomenele naturii sau orice altceva ce nu putea fi explicat a fost pe seama "a ceva" și aceasta a fost de fapt nașterea credinței ca fundament pentru apariția zeilor?
R.  E foarte clar că de unde oamenii își văd limitele presupun că de acolo încolo există altceva, ceva ce ei nu pot înțelege și îi depășește. Acest sentiment duce foarte rapid la ideea de Zeu, căci oricine depășește limita lor e mai deosebit. Având în vedere imensitatea Universului și incapacitatea noastră de a înțelege și pătrunde tot, Divinitatea e ceva ce a existat dintotdeauna și nu va dispărea niciodată. Căci oamenii caută mereu să înțeleagă, să-și explice iar asta atâta timp cât încă mai gândesc singuri și nu ajung la un nivel la care să se lase manipulați încât să li se excludă propria voință și gândire.

Î.  Dacă Iisus s-a jertfit pentru noi și a luat păcatele lumii asupra Lui, atunci noi de ce ne mai facem griji atunci când păcătuim? Este ilogic să se plătească de două ori pentru un singur lucru, noi nu ar mai trebui să fim trași la răspundere.
R.  Jertfa lui Iisus și-a îndeplinit rolul - dă oamenilor posibilitatea de a fi răscumpărați. Adică li s-au iertat păcatele trecute și li se iartă slăbiciunea, incapacitatea de a face bine în toate situațiile. Dar nu șterge păcatul care e făcut conștient, din dorința de a face rău. Oamenii au limite diferite, capacități diferit dezvoltate, înțeleg și aplică binele în moduri personale. Pentru fiecare jertfa lui Iisus oferă exact aceeași posibilitate pe care au avut-o Adam și Eva: să aleagă între bine sau rău. Jertfa a fost ceva necesar pentru a ne da această capacitate de a alege. Dar a face ce vrem noi și să scăpăm de responsabilitate e ilogic. Dacă ignorăm legile lui Dumnezeu nu înseamnă că ele nu sunt valabile. Nici El nu-și ignoră propriile reguli după bunul plac. El își păstrează integritatea față de propria lui substanță - Binele - altfel s-ar ignora pe El însuși. Noi suntem puși în situația de a alege și de a ne păstra alegerea dovedind astfel ce dorim să fim. Buni sau răi. Jertfa ne ajută dar nu ne oferă o iertare infinită. Așa nu s-ar îndeplini niciodată scopurile lui Dumnezeu.

Î.  Dacă Dumnezeu poate opri toată răutatea, suferința și ura din lume, de ce nu o face având în vedere că planul cu Paradisul oricum a eșuat?
R. Timpul pentru Dumnezeu nu înseamnă nimic, doar noi avem de-a face cu el. Dumnezeu își îndeplinește scopul chiar dacă noi legăm acest lucru de timp. Paradisul de la început a eșuat dar nu a exclus o revenire la un paradis în viitor, posibilitatea e încă la fel de prezentă.

Î.  De ce alți oameni religioși se simt împliniți din toate punctele de vedere atunci când își urmează propria religie? Dacă Dumnezeu e Unul și cel Adevărat atunci ce este de fapt adevărata credință și cum funcționează ea raportată la întrebarea de mai sus?
R.  Credința unei persoane include convingerea ei interioară că ceea ce face e bine. Având această convingere simte acel sentiment de împlinire în toate domeniile. Dar, uneori așa cum știm și din experiențe personale, omul întreprinde acțiuni convins fiind că e bine ce face dar după un timp rezultatul se dovedește a fi negativ. Abia atunci înțelege că a greșit.
     La fel e și cu credința, doar analizând profund și în mod serios se poate lua o hotărâre în ceea ce privește adevărul. E o continuă căutare dar în același timp o înclinație a inimii și dispoziția cuiva de a se modela într-o direcție anume și anume a binelui, căci celelalte căi duc la un moment dat pe un drum greșit. Calea către Dumnezeu e una singură și constă în dorința cuiva de a găsi adevărul care duce la ea. Este vorba în final de capacitatea sufletului fiecăruia de a gândi logic și de căuta.