Provincia Shībài zhě

     Ning-Ju se plimba fără chef pe strada umbrită de copaci măreți ce erau ca niște uriași prinși cu picioarele în capcane de beton din care nu mai aveau scăpare. Tânărul petrecu cu privirea o pasăre rătăcită pe acea stradă plină de praf și pustie. Se miră și înaripata de stranie întâlnire și din câteva bătăi de aripi dispăru pierzându-se undeva în spatele perdelelor frunzișului verde ce părea că desparte cerul de pământ.
     Pași făcuți unul după celălalt pe un drum care ducea mereu în același loc, acasă. De fapt o locuință în care mânca repede o mâncare care nu-i era chiar pe plac și apoi se prăbușea în pat frânt de oboseală. Zi de zi și zi după zi același scenariu și același drum parcurs. Pași făcuți unul după altul prin timp, un timp care trecea molcom fără să aducă nimic nou în afara unei munci istovitoare și supuse rutinei.
     Din plictiseală încercă din nou să-și afle sensul propriei vieți. Așa că o derulă dinaintea ochilor sperând că poate va afla ceva nou despre ea ori în cel mai bun caz va dibui unul din acele momente în care a fost fericit și va fi în stare să schițeze un zâmbet, oricum nu mai făcuse asta de mult timp.
     S-a născut (primii ani fusese nevoit să-i complecteze din imaginație, memoria oamenilor păstrează anii de după naștere într-o ceață de nepătruns), a fost crescut de o mamă și un tată care lipsiseră de acasă aproape toată ziua și aceasta absolut în fiecare zi. Mâncase ce apucase, se jucase singur și cumva se făcu din el un băiețandru cu ochi căprui și părul negru. Urmară anii de școală, opt la număr. Școala fusese un supliciu, începea dimineața foarte devreme, erau multe materii pentru o minte așa micuță iar profesorii erau deosebit de severi aplicând cu larghețe pedepsele fizice. Predatul se sfârșea puțin după orele amiezii și urma perioada făcutului temelor. Seara ajungea acasă și pica în pat sperând ca a doua zi să nu se mai trezească în acel coșmar numit realitate. Zilnic, aceeași școală, aceeași colegi și aceeași profesori răutăcioși. La fel cum la lucru nu exista zi liberă, nici la școală așa ceva nu era de conceput.
     După terminarea cursurilor, la vârsta care consemnează mijlocul copilăriei s-a angajat într-o fabrică uriașă unde lucrau mii de oameni pentru a învăța o meserie pe care avea să o practice până la sfârșitul vieții ori până în acel moment în care îi va imposibil din punct de vedere fizic sau mental să mai muncească. Atunci autoritățile aveau să vină după el și va fi deportat într-un loc pe care nimeni nu-l cunoștea și de unde niciunul dintre cei plecați nu s-a reîntors vreodată.
     Aproximase că lucra în acea fabrică de o mică eternitate. Nu aveau calendare, oricum nu le-ar fi folosit la nimic. Zeul timpului era ceasul deșteptător, dacă cineva întârzia amenda era jumătate din salariu. Ori salariul întreg abia ajungea pentru taxe și mâncare, cu orice sumă mai mică decât întregul nu se putea supraviețui. Într-un mod nedrept și ilogic oamenii nu-și permiteau luxul de a se îmbolnăvi fiindcă erau dați afară riscând să moară de foame sau în cazul în care nu-și găseau repede de lucru erau deportați.
     Deși părea, nu era sclavie sau cel puțin sistemul nu purta această denumire ce răzbătea din trecutul  întunecat al omenirii. Nu, muncitorii se duceau la lucru, își făceau treaba și erau plătiți. Că remunerația era mică era vina economiei și a concurenței de pe piață. Pe deasupra în afara orelor de program fiecare avea dreptul să facă ce vrea iar dacă nimeni nu avea chef sau energie să întreprindă ceva distractiv și relaxant era vina oamenilor, ei nu vroiau.
     Viața ajunsese muncă și puține lucruri existau în afara ei. De fapt doar două, cina și somnul. Ning-Ju se gândi că era vremea să caute o fată de vârsta lui cu care să împartă același așternut. Îi era  urât să mai doarmă singur. Cine știe, poate vor avea și copii, dacă mai exista rostul procreării în așa o lume cenușie. Dar vor face copii, era calea naturii și această cale ce elucida rolul omului pe lume nu se va schimba niciodată. Întemeierea unei familii era simplă, își va găsi o nevastă dintre colegele de muncă, se vor prezenta la secretariatul fabricii și vor primi o hârtie prin care se va constata că locuiesc împreună. Din acel moment vor fi soț și soție. Începând cu a doua zi vor veni la lucru împreună. Da, așa va face, a și pus ochii pe două fete care i se păreau lui interesante. Oricare alegere va fi bună; totuși nu știa pe care să o întrebe prima dată. Și dacă o va întreba pe una din ele și va răspunde afirmativ atunci să îi repete întrebarea și celei de-a doua fete și apoi să aleagă? Era oare corect așa ceva? Iată măcar că pe drumul înspre casă avea la ce să se gândească – în fond era una dintre alegerile importante ce pecetluiește destinul omului. 
     Mai este o curbă de luat și va ajunge imediat acasă. Oare de ce tot repeta acest cuvânt "acasă"? De fapt locuia într-un cămin muncitoresc, într-o cameră mică și obscură în care era un pat, un dulăpior, o masă și un scaun. Avea un geam rotund iar priveliștea ce o oferea acel cerc luminos era un zid imens, cenușiu și dacă el ar fi scos mâna pe geam și s-ar fi întins bine aproape că atingea cu vârful degetelor "priveliștea". Lățimea camerei era mai mică decât un pas de om, dar nu aceasta conta.  Cel mai important lucru era ca patul să fie suficient de comod. Și era.
     Clădirea în care se afla camera era impunătoare. Un mamut din beton ce adăpostea o mie, poate două mii de suflete. Nimeni nu știa cu certitudine, în fapt nimănui nu-i păsa poate nici de propria persoană, darmite de ceilalți?
     Casa părintească era departe și pesemne că în viitorul apropiat nu mai avea cum să ajungă acolo. Nu era vina lui că aici primise de lucru, trebuia să accepte acest servici chiar dacă l-a îndepărtat de cei care i-au dat viață. Salariul era puțin mai bun dar munca era mai multă însă el era tânăr și putea lucra oricât.  Cu părinții lui mai discuta la telefon, erau relativ bine și rezistau cu stoicism în lupta împotriva bătrâneților.
     Luase curba, își târa efectiv pașii și i se închideau ochii de somn ajutați totodată de lumina și căldura soarelui care deși era la asfințit nu-i slăbise defel puterea. Muncise mult, realizase peste norma impusă, cel puțin așa credea. Aproape că nici nu-i venea să creadă cât de mult produsese. Dar probabil nimănui nu-i păsa. Acolo șefii strigau și vorbeau urât doar dacă cineva nu-și îndeplinea obiectivul, în rest ceilalți nici nu erau băgați în seamă. Era o lume dură în care oamenii erau doar numere. Numărul de oameni raportat la producție, minus materie primă și alte cheltuieli egal profit. Din cauza concurenței nemiloase era necesar ca oameni puțini să producă cât mai mult. Aceasta era  de altfel toată politica firmei. Dar în alte locuri era poate și mai rău.
     Ajunsese acasă. În casa scării era curat și mirosea a clor și a alte soluții puternice de spălat. Intrase în lift și urcase până la etajul nouă. Când ieși se minună ca de fiecare dată de liniștea care domnea în clădire. Deși locuiau atâtea suflete, parcă toate dormeau ca și cum o substanță magică ce are puterea de a trage cortina viselor plutea în aer și era inspirată cu nesaț de cei ce ajunseseră de la lucru acasă. Dacă se gândea bine nici nu-și cunoștea toți vecinii de pe palier, nu le știa poveștile lor de viață ce nu puteau fi complicate sau foarte diferite de a lui.
     Intrase în casă, în cămăruța lui mică cu un geam rotund la mijlocul peretelui din fața patului. Se așeză la masă și oftă. Va mânca puțin din aceeași mâncare simplă apoi se va întinde. Îl dureau spatele și picioarele, e nevoie mare să stea culcat. Își fixă cele două ceasuri deșteptătoare, le mai controlă încă o dată și se puse la masă. A, își aduse aminte de telefon. Îl luă din sertarul de la masă și îl deschise. Așteptă puțin. Ecranul albastru nu-i arătă nimic în afară de sigla operatorului. Niciun mesaj ori apel pierdut. Asta e. Ar trebui să-și sune părinții dar nu are chef, o va face cu siguranță mâine. Mâncă repede, se schimbă de haine și se puse în pat. Ar fi bine să facă ceva cu viața lui, să o schimbe cumva. În primul rând să-și aleagă o soție, măcar nu va mai mânca singur și va împărți patul cu cineva. Erau două colege și încă nu știa pe care dintre ele să o abordeze prima dată. Oare părinții lui cum s-au cunoscut? Nu-i întrebase niciodată.
     Închise ochii, acum oboseala își spusese ultimul cuvânt. Peste câteva ore va suna deșteptătorul. Și va merge la muncă, va lua totul de capăt. Zi de zi, în fiecare zi.    

Scrisoarea III - parodia unui imigrant

Imigranți, copii de suflet ai lui ăla cu A mare

Nu puțini, milioane, după ultima estimare,

Răspândindu-se în roiuri întind corturi uriașe

Și ascunzându-se în ele fac planuri ucigașe.

Iată vine-un imigrant ce părea mai descurcăreț

Johannis privind la dânsul îl întreabă cu dispreț:

- Was ist das?
- Was? Și de mai știi și românește

Domnul nostru vrea să-ți spună ceva ce te privește.

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de Cotroceni

Un imigrant atât de simplu că se pierdu printre bucureșteni. 

- Tu ești Johannis?

- Da imigrante! 
- Am venit să-ți cer să ne primești,

România e frumoasă, e o țară ca-n povești.

- Orice gând ai imigrante și cu orice planuri vei fi sosit

Cât suntem încă la pace eu îți zic du-te de unde-ai venit.

Despre partea cu primitul, noi și-așa suntem săraci

Iar în România nu prea ai nici ce să faci.

Mai bine fă întoarsă de pe-acum a ta cale

După cum te văd nu prea ai nici parale.

De-o fi una, de-o fi alta... Nu am centre pentru voi

Nu vă pot îndeplini nici cele mai simple nevoi.

- Cum? Când Schengen e aproape, să-mi închipui crezi că pot

Să trimit toți imigranții înapoi pe feribot?

O, tu nici visezi Johannis, câți au vrut să mă întoarcă

Grecii, sârbii, ungurii au vrut să mă pună în barcă,

Președinți de țară, miniștrii, generali, toți fără folos se-adună

Să de-a piept cu imigranții ce au tricouri cu semilună.

Adu-ți aminte cum a fost demult cu cavalerii-n zale lucii

I-am prins pe toți și i-am pus frumos la umbra crucii.

Acum iar vă strângeți împotriva imigranților care

Doar vin râzând de peste tot, dinspre pământ și mare.

Mi-e destul pe facebook doar un simplu semn a face

Și-ntreg Apusul își trimite toate neamurile-ncoace.

Doar în Siria văzut-ai câte forțe s-au aliat

Am cu toate țările o listă în mod detaliat.

Când văzui atâtea avioane, câtă frunză câtă iarbă

Le-am zis la ai mei să fugă dacă țin la a lor barbă.

După toate acestea să mă împiedic de-un președinte?

Și să mă-ntorc înapoi ascultând de-ale lui cuvinte?

- Un președinte, da, căci șeful țării ce-l privești

Nu e român de rând, el are origini nemțești.

Nu ți-aș dori vreodată ca într-o zi să ajungi să ne cunoști,

Nu știu cum ne vezi de-afară, dar nu suntem niște proști.

De dincolo au venit mulți de-au vrut să ia pământ și apă

Dar majoritatea nu au luat altceva decât țeapă.

Eu? Poate-ai crede că sunt pus aici de formă

Am câștigat alegerile jurând să fac reformă,

Dar cum? În țara asta nimica nu se schimbă

Unul muncește și zece pe lângă el se plimbă.

N-avem nici măcar autostrăzi, nu circuli ca-n occident

Vei conduce numai pe naționale și vei muri în accident.

Și abia plecă imigrantul... și se urcă în a lui Pasat

În graba lui spre răzbunare accelerația călcând apăsat,

Pe DN1 era aglomerat și depăși riscant două mașini

Cu gândul de-a invada mai repede această țară de creștini.

Drum în lucru..., ce mai frâne, derapare, izbitură

Un carambol se făcu înainte de Ploiești, la cotitură.

Pe facebook Johanis urmărește cu atenție evenimentul

Imigranților, așa-i la noi, acesta a fost avertismentul.

Poveste de dragoste

     A fost odată ca niciodată, în vremuri rătăcite pe coridoarele timpului, o împărăție condusă de
un rege bun și iubit de supușii lui fiindcă era un om drept, corect și trata oamenii nu ca pe bunurile
lui ci ca pe un fel de prieteni. Era ceva neobișnuit la acea vreme în care cruzimea și nelegiuirea
erau cuvinte de ordine. Dar astfel, tratându-și poporul cu blândețe se putea oricând baza pe ei.
Dacă era nevoie de taxe, le plăteau, dacă erau atacați atunci se strângeau de la mic la mare și
apărau cetatea cu prețul vieții. Totul era frumos, era pace și înțelegere pretutindeni. Copii se
jucau nestingheriți, adulții se bucurau și petreceau împreună sau când erau lucrări mari se ajutau
unii pe alții.
     Însă, ca în orice poveste care merită spusă se întâmplă pe lângă lucrurile bune și cele mai
puțin bune, de altfel și răul trebuie să aibă rolul lui în aceste întâmplări ori cum am putea aprecia
binele altfel? Regele era bătrân și chinuit de boli care apar inevitabil odată cu trecerea peste ani.
Era trist fiindcă nu-și vedea fata fericită. Deoarece bunătatea i-a guvernat întreaga viață nu ar
fi putut trăi cu gândul că și-a măritat fata din interes sau pentru ceva alianță convenabilă. Nu, el a
vrut ca fata să-și aleagă prințul de care se va îndrăgosti și pe care-l va iubi din toată inima ei și
prințul la rândul lui să o iubească din tot sufletul lui. Și să fie fericiți împreună, ducând moștenirea
binelui peste ani. Doar că singura lui fată, lumina ochilor lui, nu știa ce este dragostea și nu era
capabilă să dezvolte acest sentiment. Oricât a încercat nu reușise să simtă ceva pentru toți acei
prinți măreți care au curtat-o pe rând. Regele, deși întristat și suferind, ascundea toate acestea
de fiica lui și atunci când se întâlneau el îi zâmbea și se prefăcea că totul este în regulă și că
într-o zi oricum toate acestea vor fi doar o amintire. Acea zi avea să fie nunta prințesei, era
doar o chestiune de timp ori poate petrecerea unui mic miracol.
     Într-o zi la fel ca oricare alta prințesa se plimba gânditoare prin grădinile de o frumusețe
răpitoare ale castelului. Se bucura de lucruri simple, de iarba de un verde perfect, de mirosul
florilor ce o purtau pe brațe într-o lume de vis, de ciripitul păsărelelor care îi cântau cântece
măiestre, de copacii care îi ofereau timizi o umbră plăcută, de vântul ce adia îndeajuns cât să
risipească norii oricărei griji din sufletul ei.
     "Bună, maiestate!" o salută cu glas cristalin un cavaler.
     "Bună!" răspunse ea zâmbind și nereușind să-și ascundă mirarea că fusese abordată.
     "Dacă-mi permiteți, aș dori să vă spun ceva." zise cavalerul și se înclină respectuos în fața
ei.
     "Spune ce ai de spus." îl încurajă prințesa și simți un fior ciudat pe care nu știa cum să-l
interpreteze.
     "Maiestate, îmi este cu neputință să rostesc atare cuvinte cu voce tare. M-aș pierde și aș
rămâne fără glas fiindcă inima îmi bate tare și nu o pot controla. Dar am așternut cuvintele dictate
de inima mea pe o coală de hârtie. Dacă îmi este permis, aș dori să vă înmânez mai bine o
scrisoare și dacă veți avea plăcerea poate o veți citi." vorbi cavalerul și abia îndrăzni să-și ridice
ochii și să întâlnească o privire fermecată. Scoase scrisoarea și o dădu prințesei care în momentul
în care puse mâna pe ea simți puțină căldură în obraji.
     Cavalerul își luă rămas bun, făcu o plecăciune în fața ei și se duse lăsând-o pe prințesă cu
scrisoarea în mână. După ce el plecă, ea se retrase în camera ei. Îi tremura puțin mâna atunci
când deschise plicul. La lumina magică a lumânărilor începu să citească.


                                                        Prințesa gândurilor mele,

     Încep prin a-mi cere iertare pentru gestul meu necuvenit dar oare cine poate porunci inimii
să tacă atunci când aceasta șoptește rugăciuni fierbinți? Cine ar reuși să o reducă la tăcere 
când ea se pregătește să istorisească o poveste de dragoste? Cine ar fi în stare să nesocotească vorbele acelui prieten de nădejde care este inima omului? Și cum ar putea acea persoană să 
trăiască apoi cu toate acele cuvinte nerostite? Așadar îmi cer iertare pentru cutezanța mea dar 
vă asigur că motivele sunt nobile chiar dacă nu provin de la cineva cu sânge regal.
     M-am îndrăgostit de o prințesă a cărei frumusețe întrece toate lucrurile din întreaga
existență, al cărei farmec este mai presus de îngerii din cer și ai cărei ochi luminoși provin de la
stelele cele mai îndepărtate din Univers.
     Când v-am întâlnit s-a întâmplat un mic miracol – cred că se numește dragoste. Poate iubi
cineva pe altcineva din prima clipă? Cu siguranță da. Știu deoarece de când v-am văzut am 
purtat imaginea celui mai frumos zâmbet din lume pretutindeni cu mine. Am ascuns-o într-un loc secret din suflet, acolo unde inima se furișează pe ascuns și se bucură în taină.
     Iubirea, atunci când se petrece este cel mai minunat lucru din viața unui om, e
binecuvântarea care dă dezlegare existenței, este cărarea ce duce la fericire, podul peste
anotimpurile vieții ce se scurg în tăcere. Nu vă cer să mă înțelegeți, iubirea nu poate fi explicată
deoarece nu provine din această lume. Rațiunea nu se împacă bine cu ea, i se pare a fi o mică
nebunie. Iubirea cunoaște doar glasul inimii fiindcă acolo e sălașul ei, locul în care s-a născut și
locul în care poate va muri părăsită și uitată. Iubirea are un destin, când destinul ei nu se
împlinește atunci totul s-a sfârșit... rămâne doar o altă viață trăită în zadar.
     Când ați trecut pe lângă mine, am întors mereu capul și v-am privit pe ascuns cum vă
îndepărtați. Aș fi vrut să fug și să vă ajung dar picioarele nu ascultă de vocea interioară așa că 
am rămas țintuit locului pradă a nenumărate gânduri ce se voiau declarații de dragoste. 
De câte ori v-am văzut am simțit cum o forță ivită de nicăieri îmi ia sufletul în brațe și îl ridică 
până sus, departe tare, între nori albi și pufoși și-l lasă acolo să plutească deasupra lumii-ntregi. 
Iar când ați plecat, o altă forță mi-a condus sufletul jos, într-o prăpastie fără sfârșit.
     Vă iubesc nespus de mult... poate niciodată nu veți afla cât de mult. Taina vieții este iubirea,
atunci când o întâlnești pe aleasa inimii tale îi spui acest lucru și apoi pleci. Când iubești mult pe
cineva îi dai drumul și-ți rămâne speranța că într-o zi va veni în fața ta și-ți va spune că de-acum
totul va fi bine.
     V-am așternut sufletul meu pe hârtie și îmi pare rău dacă v-am provocat mâhnire. Nu mi-aș
putea ierta niciodată dacă v-am supărat, va fi de ajuns doar o privire și voi înțelege totul, voi 
pleca atunci departe de aceste locuri fără a mă întoarce vreodată. Și știu,un cavaler nu este demn 
de o prințesă.
     Închei această scrisoare așa cum un vis frumos se destramă la ivirea zorilor. Voi purta
această iubire până la sfârșitul timpului meu pe Pământ ca pe ceva minunat, un miracol petrecut
într-o zi ca oricare alta dar care mi-a schimbat viața. Dar acesta este rolul dragostei, să înlăture
tot ce se află în inima omului și să umple acel loc cu imaginea celui mai frumos zâmbet din toată
lumea, din toate lumile.
 

     Prințesa termină de citit, așeză hârtia încet pe masă, se duse pe balcon și se uită în jos.
Un călăreț în haine strălucitoare se pregătea să iasă pe poarta cetății. Înainte să plece mai
aruncă o ultimă privire înapoi... O batistă era purtată de vânt și se pregătea să se așeze pe
caldarâmul cenușiu.


                                                          - Sfârșit -

Povestea unui scriitor

       Un scriitor german pe nume Mathias trecut de zilele tinereții lui stătea aplecat deasupra unei

coli albe de hârtie. De îndată ce așternea un cuvânt i se părea că a comis o greșeală teribilă așa 

că în secunda următoare acea bucată de hârtie era mototolită și sfârșea aruncată în lehamite

într-un coș de gunoi umplut până la refuz de surorile ei care au avut parte de aceeași soartă. 

Este trist când orizontul imaginației unui om al literelor este întunecat de norii negri ai lipsei de 

inspirație. Toate poveștile din lume sunt undeva acolo, în Univers, amestecate cu toate gândurile

și visurile oamenilor de acum și al celor care au trăit cândva. Un scriitor își alege de acolo 

ce crede de cuviință apoi mulțumește cerurilor și se apucă de scris. Acel portal fermecat

este deschis tuturor celor care îl caută și se aventurează dincolo de granițele realității. 

În fond, oricine poate scrie.
       Doar că Mathias nu mai găsi acel drum, uitase să mai scrie iar acest lucru însemna poate
sfârșitul unui destin mare. Era supărat în adâncul inimii, trăia de pe o zi pe alta ducând o viață 

ce nu era a lui. Dacă nu mai reușea să scrie, nu-i mai rămânea nimic. Ajunsese până într-acolo

în disperarea lui încât umbla pe stradă în căutare de povești. Se întorcea seara obosit și se

scufunda în tăcere într-o lume fără vise. Chiar și visurile îl ocoleau, pe când visurile nu ocolesc

pe nimeni. Pesemne nu și le mai amintea. Zilele treceau și o prăpastie uriașă se deschidea în 

sufletul lui ce amenința să-i înghită întreaga ființă și toate gândurile. Dimineața ieșea din 

casă și se întorcea seara îngropându-și în fiecare zi inima câte puțin.
       Într-o după-masă care nu anunța nimic, fiind în drum deja spre casă se întâlni cu o cunoștință 

veche. Era o femeie de vârsta lui, s-au cunoscut acum mulți ani cu ocazia lansării unei cărți, el i-a 

dat un autograf, ea a mai rămas pe acolo, au mai discutat puțin și au avut parte de o idilă de neuitat. 

Apoi s-au despărțit brusc plecând fiecare pe drumul lui și întrerupând orice contact.
       După câteva întrebări de complezență, el află că ea o duce bine, are doi copii, un soț iubitor
și este pe cale să-și deschidă un salon de înfrumusețare în capitală. O viață superbă, împlinită 

din toate punctele de vedere. Iar ea află de la el că nu mai poate scrie, a rătăcit calea ce duce

la povești.
       - De ce nu scrii ceva despre mine?, îi șopti ea soluția salvatoare.
       - Da, aș putea scrie despre tine, mi-ar face plăcere, confirmă el fiind deschis de-acum
oricărei oportunități de a găsi o poveste. Numai că e nevoie să te cunosc foarte bine altfel nu aș
putea surprinde ce e în sufletul tău.
       - Atunci nu mai sta și întreabă-mă ce vrei să știi, spuse ea entuziasmată.
       - Care este cea mai neplăcută amintire a ta, adresă scriitorul întrebarea iar aceasta avu un
efect devastator. Femeia se schimbă la față, veselia de pe chipul ei dispăru ca prin farmec și 

în locul ei se instaură confortabil dezolarea. Chiar și vocea i se schimbă, o voce devine tristă

atunci când cuvintele nu-și mai găsesc ecoul nicăieri, sunt rostite de pe o culme de suflet și

se pierd în prima prăpastie a gândurilor. Acolo sălășluiesc demonii care târăsc bucăți 

de inimă în trecut.
       - Nu puteai să găsești o întrebare mai potrivită ca să afli ce stă ascuns în interiorul ființei
mele. La suprafață mă vezi că mă bucur de viață, încerc să o trăiesc așa cum știu mai bine și 

să-i fac pe cât posibil pe toți cei din jurul mei fericiți. Însă inima unei femei ascunde

întotdeauna secrete. Am să-ți spun o poveste despre cea mai tristă zi din viața mea.
       - Te ascult, răspunse fascinat scriitorul.
       - Să știi că nu mi-e ușor ce vreau să-ți spun, începu ea destăinuirea cu o voce tremurândă.
Dimpotrivă, mi-este foarte greu, crede-mă. Dar o voi face pentru ca tu să ai o poveste pe care 

să o scrii. Drama prin care am trecut atunci mi-a schimbat viața, m-a făcut să-mi pierd

încrederea în oameni și mai ales în mine însămi. Totodată i-am dezamăgit pe toți 

și la urmă m-am dezamăgit pe mine. Așa încep dramele, suferă cei din jurul tău care țin 

la tine apoi când ei lipsesc puțin se repede suferința asupra ființei tale și o devorează ca și 

un balaur nemilos până când nu rămân decât lacrimi și regrete. Tot ce e mai frumos înlăuntrul 

sufletului și al inimii dispare lăsând doar un gol imens ce nu va fi umplut cu adevărat niciodată. 

Desigur timpul atenuează durerea dar niciodată acel martor acuzator, acel gând care știe 

ce ai făcut nu va dispărea decât la sfârșitul clipelor vieții planând ca și un fel de blestem, 

o umbră permanentă asupra tot ce e frumos.
       - Îmi pare rău, nu am vrut să te întristez, o întrerupse scriitorul și o privi cu adâncă
compasiune.
       - Nu, eu am ales să-ți spun, zâmbi ea și în ochii ei se vedea o lumină ciudată. Eram 

în anul doi la facultate când am rămas însărcinată. Da, știu, este o poveste clasică în care 

o tânără rămâne gravidă iar tatăl copilului este un imatur și un laș care fuge departe

abandonându-și fără niciun regret "familia". Desigur fata nu poate să-l crească singură,

nu este nici pe departe pregătită să devină mămică și atunci nu are încotro decât să 

facă avort. Se întâmplă zilnic pe Pământ, poate la fiecare oră. A ajuns o practică 

obișnuită. Dar vrei să știi ce stă în spatele ei? Să fii conștientă că în loc să dai viață tu faci 

opusul? Oare cât de greu iei această hotărâre? Câte lupte se dau în sufletul
tău? Cât de mult îți dorești să nu fii nevoită să faci ceea ce urmează să faci? Și cât de greu 

accepți că nu ai încotro? Copilul tău, cum ar fi fost dacă... Și atunci vorbești cu el sperând 

că s-a întors în ceruri și te aude de acolo. Primul lucru ce-l faci este să îți ceri iertare 

de la el că nu a avut ocazia să vadă ce înseamnă să trăiești pe această lume, să crești, 

să înveți, să fii iubit și să iubești la rândul tău, să ai o familie frumoasă și în anii cei din 

urmă să ai parte de împăcare. După ce ți-ai cerut iertare îi povestești câte ceva despre 

tine, în fond ai fost mama lui. Petreci puțin timp cu bebelușul tău în gândurile tale apoi îți iei 

rămas bun, cumva trebuie să te reîntorci la viață pentru că ea nu așteaptă pe nimeni. 

Înainte să pleci îi promiți că nu vei uita niciodată... și făgăduiești că vă veți
reîntâlni din când în când într-un loc știut numai de voi la hotarul dintre simțămintele 

iubirii și speranței.
       Femeia se opri, ochii ei erau scăldați în lacrimi, oricum ar fi încercat nu ar mai fi reușit să
continue povestea. Cuvintele au rămas blocate ori poate nu mai era nimic de spus.
       Mathias obținuse o poveste, putea merge acasă și să se apuce de scris. Numai că era o
problemă. Această poveste era și povestea vieții lui. Atunci demult când Anna îi spusese că era
gravidă nu a știut cum să reacționeze și nu a fost sigur dacă poate fi un cap de familie. 

El era tânăr și avea promisiunea unui viitor strălucit, era apreciat și respectat, era un talent în 

devenire. Se bucura că este liber și poate să facă ceea ce-și dorește. Dar după ce s-a gândit 

mai bine a ajuns la concluzia că nicio altă realizare nu putea fi mai importantă în viață decât 

întemeierea unei familii. A alergat înapoi dar a fost deja prea târziu. Anna a fost de negăsit. 

După o scurtă vreme Mathias a ales să renunțe să o mai caute și până la uitare a mai fost 

doar un mic pas de făcut.
       Acum după trecerea unei mici veșnicii stăteau față în față și se priveau cu ochii

încețoșați de lacrimi. La masă era tăcere dar inimile lor vorbeau în șoaptă. Își spuneau 

una celeilalte că le pare rău. Apoi o inimioară de pui de om li se alătură și îi asigură că în final 

totul va fi bine.

Poetul fără poezie

Aș vrea să mă fi născut poet
Să pot vrăji această lume prin cuvinte,
Dar în versuri sunt analfabet
De uit vă rog să-mi aduceți aminte.

De-aș putea scrie o poezie
S-ar împlini și viața mea.
Îmi caut muza de-o veșnicie
Și nu găsesc pe nimenea.

Dar Timpul e al talentului hotar
Iar eu de vreau să compun o poezie,
Ma strădui multă vreme-n zadar...
Timpul e matematică și nebunie.

S-a schimbat lumea, nimic nu e la fel
Au murit marii poeți și e păcat
Versurile erau la un alt nivel
Parcă toți din Ceruri s-au inspirat.

Să fii poet cu grad de geniu
Se întâmpla o dată la suta de ani
Zece poeți într-un mileniu
În vremuri conduse de tirani.

Cât de minunată poate fi o poezie
Cuvintele toate, frumos ordonate,
Ce te poartă într-o lume de fantezie
Sa te învețe taina iubirii nesperate.

Aș vrea să mă fi născut poet,
Să pot să scriu o poezie.
M-aș trezi din visul incomplet
Al realității lipsite de magie.

Iubire fără sfârșit 2

  Iubirea este atunci când greșim față de persoana iubită și suntem în stare să
realizăm imposibilul doar pentru a repara greșeala; și știm cu toții definiția
imposibilului...
  Dragostea este atunci când imaginea persoanei iubite face mai mult decât toate
cuvintele din lume.
  Ce este dragostea? Un puzzle din sentimente omenești ale cărei piese sunt într-o
continuă schimbare.
  Știi sigur că iubești pe cineva atunci când seara înainte să adormi îți faci
planuri de viitor în legătură cu persoana respectivă.
  Dragostea adevărată se petrece atunci când inima continuă să iubească chiar
dacă mintea îi cere să înceteze acest lucru.
  În această lume nu există niciun test pe care iubirea adevărată să nu-l treacă.
  V-ați întrebat vreodată cum ar fi arătat această lume dacă nu ar fi fost creată din
iubire?
  Dragostea este atunci când îți întâlnești jumătatea și știi că toate citatele
nemuritoare care se referă la iubire sunt adevărate, ba mai mult...
  Un om este o fărâmă de iubire desprinsă dintr-un colț îndepărtat al Universului.
  Recunoaște! Ai mai simțit ceva asemănător ca și iubirea? Sau a fost cel mai
înălțător sentiment?
  Dacă pornești în căutarea iubirii și ajungi la marginile Pământului, ei bine,
  Pământul este rotund iar ca să găsești Iubirea este doar o chestiune de timp.
  În povestea dragostei, happy end-ul nu este niciodată garantat.
  Iubirea este atunci când ești dispus să-ți sacrifici sufletul pentru fericirea
celuilalt. Oare ce înseamnă când îți pierzi sufletul? E atunci când ai dat totul și totuși
nimic nu se va mai schimba niciodată.
  Dragostea este atunci când ții strâns în brațe persoana cea mai apropiată de
inima ta și te gândești că Dumnezeu ar putea acționa în acea clipă, ai câștigat jocul
Iubirii, ți-ai găsit jumătatea, acum Timpul s-ar putea opri iar tu și perechea ta ați putea
primii pe drept premiul Nemuririi.
  Frumusețea nu are nimic de-a face cu iubirea, Ea este jocul inimilor care se
privesc de la depărtare și încearcă să se cerceteze dincolo de aparențe.
  Din iubire se naște suferința, dar iubirea se naște de nicăieri.
  Dragostea este ceva ce se produce inevitabil, nimic nu o poate opri. Idealul
oamenilor este acesta: să-și găsească jumătatea.
  Există o problemă în ecuația iubirii: sufletul și inima omului sunt pline de
îndoieli. Nimeni nu mai este sigur de nimic, dragostea pare atunci un fel de capcană.
  Iubirea este singurul sentiment pe care-l simți limpede și totuși nu poți să-l
explici.
  Dragostea este hotarul lacrimilor; atunci când totul pare pierdut există o forță
care înlătură amărăciunea, se numește speranța dragostei.
  Ai vreo lege împotriva Iubirii? Atunci Ea va lupta împotriva tuturor legilor
impuse de tine. Dragostea adevărată se manifestă fără reguli.
  Care este rolul dragostei dacă nu poate reinstaura nemurirea?
  Mi-e teamă că peste câtva timp toate poveștile de dragoste vor fi interzise,
atunci ce mă fac?
  Nicio altă forță nu poate acoperi puterea dragostei. Ea se naște în prima dorință
a atingerii...
  Iubirea se arată de puține ori, este prețioasă și dacă cineva nu are cunoștințe
despre viață atunci cu siguranță nu are cunoștințe nici despre iubire. Ele sunt legate
strâns dar se deosebesc printr-o subtilitate de nedescris (numită deseori atitudine).
  Dragostea, poți avea încredere în ea. Devine peste ani, de la părinți la copii,
penibil de neschimbată. Toată legea e aici!
  Am greșit tot timpul, Viața nu are nevoie de scriitori să reamintească oamenilor
importanța iubirii, aceasta e impregnată cu litere de neșters înlăuntrul inimii lor. Un
scriitor poate în cel mai bun caz să readucă aminte.
  Dragostea este mânată de spiritualitate, de speranțe, de visuri, de un viitor
strălucit, de imaginația a "cum va fi dacă"... Iubirea devine pradă idealurilor a cum
am vrea noi să fie ea... pe când Ea este și devine așa cum ... credem noi că e logic să
fie!
  Puține argumente trec peste logica omenească, nici măcar Iubirea nu e judecată
după dorințele sufletului; rațiunea creierului combate sentimentele umane.
  Fără îndoială creierul e expertul logicii dar niciodată nu mi-aș încredința
hotărârile Cuiva care nu are sentimente.
  Dragostea e atunci când nu mai ai ce să faci și abia atunci scoți ce e mai bun
din tine!
  Iubirea e peste toate sacrificiu: nimeni, când riscă, nu riscă tot, mai lasă puțin.
Dar în dragoste sunt clipe în care trebuie riscat totul.
  Dragostea este atunci când prezinți fata ce o iubești părinților tăi și stai cu
inima în dinți și speri că viitorul va fi perfect.
  Iubirea este atunci când orice ai face ajungi la aceeași concluzie: fără Ea ești un
fel de Nimeni și Nimic.
  Iubirea este atunci când, dacă ești scriitor și ai scris enorm de mult despre
iubire cumva mai găsești puterea de a inventa câteva rânduri.
  Dragostea este atunci când ești singur, piesa favorită s-a terminat și tu ai vrea
să continue la nesfârșit.
  Iubirea este atunci când viața nu poate continua fără iubire, riscă să fie trăită
fără niciun scop.
  Dragostea este rezultatul gândurilor manifestate de om pe Pământ.
  Iubirea e atunci când Dumnezeu îți răspunde la rugăciuni.

Ultima scrisoare

    Mă plimbam desculț pe nisipul auriu și mă bucuram ca și un copil atunci când
valurile mării veneau fioroase înspre țărm dar abia ajungeau până la mine iar apoi se
retrăgeau brusc părând hotărâte să mă prindă data viitoare. Zâmbeam și îmi părea
nespus de bine că pot fi într-un loc unde simțeam că sufletul meu este liber. M-am
gândit ce putea fi mai frumos pe lumea aceasta decât o seară călduroasă de mai pe
malul mării? Soarele apunea și colora orizontul cu nuanțele unui foc care se stinge.
Ascultam sunetul valurilor și cântecul unor pescăruși rătăciți. Simțeam că aș putea
fugi cu brațele deschise și să îmbrățișez Viața, eram extrem de fericit pentru acea
Clipă și că mă aflam în acel Loc.
    Prietenii mei mă așteptau la hotel, urma să ieșim în oraș, să luăm cina la un
restaurant celebru ce servea specialități legendare. Ar fi fost timpul să plec după ce
hoinărisem o vreme fiindcă așa am simțit nevoia. Sunt lucruri de care un om se poate
bucura doar de unul singur fiind încă în căutarea identității sale. Și probabil aș fi făcut
cale întoarsă dacă nu aș fi zărit ceva în depărtare. Da, nu greșeam, privirea nu îmi
juca feste, era o sticlă destul de mare. Avea o formă ciudată, trebuia să mă apropii să
o văd mai bine. Am ajuns lângă ea și am ridicat-o din nisipul ud în care eșuase. Era o
sticlă grea, de culoare închisă, avea forma unei pere. Avea un dop straniu care
închidea etanș conținutul. Nu mi-a venit să cred, sticla nu era goală. Avea înăuntru o
hârtie făcută sul. Inima a început să-mi bată cu putere în piept, m-am uitat împrejur ca
un om care descoperă o comoară și vrea să fie sigur că nu-l mai vede nimeni. Dopul
nu l-am putut desface așa că am luat o piatră și am spart sticla. Eram nerăbdător să
văd ce scria pe misterioasa hârtie. Imaginația mea a luat-o înainte și-mi șoptea că nu
mai este timp de pierdut, poate cineva are nevoie urgentă de ajutor.
    Iată ce am putut să citesc:
 
      Scrisoarea mea nu este specială, sunt doar câteva gânduri adunate ale unui om simplu
care a ales să plece de bunăvoie din civilizație și să se retragă pe o mică insulă pustie.
    Un om pleacă atunci când nimeni și nimic nu încearcă să-l convingă să rămână.
    Am plecat deoarece sunt împotriva unui Sistem invincibil. Când ceva este de
neînvins, pleci. Nu pentru că ai fi laș, dimpotrivă!
    M-am săturat pe drept să văd peste tot în jurul meu oameni care-și urmăresc
pretutindeni și întotdeauna propriul interes.
    Oare ce vor oamenii de la viitor? Nimic nu le ajunge, nicio tehnologie nu îi
îndestulează. Nu doresc să mai facă nimic ci totul să se facă de la sine după ce apasă
niște butoane. Oricum, lenea este un păcat capital.
    Ce mai sunt prieteniile? Niște oameni care stau la masă și fiecare se uită în
propriul telefon și trăiește în propria lume. Așa ceva nu se cuvine.
    M-am săturat să-mi pese de opinia lumii întregi din jurul meu; acum eu sunt
lumea mea.
    Am renunțat la lume fiindcă această lume a renunțat demult la oameni.
    Pentru că atunci când vreau să spun ceva ce este bine sau rău trebuie să mă
gândesc oare ce vor spune ceilalți referitor la afirmațiile mele; acum pot spune ce
vreau și atunci când vreau.
    Oare aceasta este viața oamenilor: să încerce să trăiască independent de
diavolii personali și aproape de propriul Dumnezeu? Există doar un singur Dumnezeu
și același Diavol. Poruncile Domnului sunt clare, pe când Satan nu are lege.
    Voi vă uitați la știri? Eu acum sigur nu mă uit. Dar dacă m-aș uita aș vedea un
mix de nenorociri al ființelor umane. Dar e normal, tot ce se difuzează la televizor
promovează violența. Programul se face pe baza a ceea ce le place la telespectatori,
pentru ca ei să se uite și astfel televiziunile să încheie pe baza audienței contracte
gigant de publicitate. Și ce le place atunci la oameni să vadă? Ei aleg să vadă moarte
pe micile ecrane. Dar asta nici măcar nu le mai dă fiori.
    Am plecat deoarece ultimul lucru pe care-l puteam pierde a fost încrederea în
omenire, dar nimeni nu poate să piardă acest lucru – ar fi ca și cum noi, dacă am
putea interveni într-o chestiune de viață și de moarte făcând diferența, doar am sta și
am privi... Eu cred în omenire și dacă va fi nevoie să o ajut atunci mă voi întoarce.
    Mi-e urât să văd oameni măcinați de propriile idealuri, să-i văd cum îi calcă în
picioare pe semenii lor pentru motive puține și obscure.
    Nu mai înțeleg de ce nu mai zâmbesc oamenii. Altă dată zâmbeau mai mult,
erau mai prietenoși. Poate acum au visuri mai multe și dorințe mai mari și sunt în
totalitate absorbiți de acest lucru. Și ei nu înțeleg de ce nu se îndeplinesc. Pare a fi cea
mai grea întrebare și totuși eu pot răspunde cel mai ușor la ea: visurile, sub o formă
sau alta devin întotdeauna realitate dar niciodată nu va fi exact așa cum și-au dorit.
    În această societate adevărul zace îngropat într-o mie de minciuni. De multe ori
toată lumea minte pe toată lumea.
    Viața a ajuns să fie un joc dictat de către o societate manipulativă.
    Mi-a fost îndeajuns să văd sărăcia. Oameni care lucrează și nu-și permit altceva
nimic decât să trăiască la limita supraviețuirii. Bătrâni care au muncit o viață întreagă
și nu le ajunge pensia de la o lună la alta deși ei mănâncă puțin și doar câteva feluri
simple de mâncare. Copii care sunt pe drumuri alături de câinii vagabonzi.
    Aceleași întrebări și aceleași răspunsuri de când există lumea, "Ce mai faci?",
"Bine!". Sunt deplin convins că toată lumea face bine... :) Știu că oamenii duc o
luptă nesfârșită cu ei înșiși și că nu pot învinge. Dar victoria asupra sinelui nu este așa
importantă ci condițiile bătăliei sunt.
    Am văzut vieți ruinate din cauză că oamenii au renunțat să mai creadă în ei
înșiși. Dar atunci când nu mai crezi în tine poți întotdeauna crede în Dumnezeu.
    Oamenii amăgesc pe oameni. Într-o zi totul va fi bine! Ei bine, într-o zi totul
va fi așa cum grupul restrâns al celor mai bogați oameni din lume va vrea să fie.
    Pentru ce să stau? M-am săturat de imperiul de beton, aluminiu și plastic. În
natură mă pot regăsi pe mine și mă pot bucura cu adevărat de fiecare răsărit și apus de
soare.
    Să rămân să mănânc de trei ori pe zi o mâncare plină de conservanți și cele mai
periculoase combinații de E-uri și alte chimicale? Oare de ce fac oamenii cancer?
    Rolul omului în societatea modernă este să meargă la bancă și să ia un credit.
Apoi să-și cumpere o casă și o mașină. Iar acel credit să-l plătească aproape toată
viața. Tocmai simplitatea face ca Sistemul să funcționeze. Însă ce se întâmplă când pe
om îl ajunge o nenorocire sau mai grav, Statul își faultează cetățenii cu câteva legi
impuse de conducătorii Sistemului? Va trebui să muncească mai mult și nu va mai
avea energia să se gândească la nimic.
    M-am săturat de un cuvânt ce-l aud zi de zi, terorism. Oamenii chiar nu înțeleg
că nu pot opri un război cu un alt război? Răul nu se poate învinge tot prin rău, binele
învinge răul.
    Cum aș putea continua să trăiesc într-un loc unde cel mai important cuvânt
dintre toate și-a pierdut semnificația? Termenul iubire a fost înlocuit cu mulți alți
termeni: interes, logică, siguranță deplină, gândire rece și tot ce nu este legat de
inimă.

     După ce am terminat lectura, am zâmbit și m-am uitat pentru câteva clipe în
zare. Orizontul era neschimbat, marea era aceeași. Am mototolit hârtia și am aruncat-o
în valuri.
    M-am întors grăbit către hotel fiind convins că deja prietenii mei mă așteptau
nerăbdători să pornim în oraș. Doi din grupul nostru stăteau afară pe câte un șezlong,
pe ceilalți nu i-am văzut.
    – Hei, când plecăm? am întrebat voios.
    – Imediat, îmi răspunse indiferent unul dintre ei în timp ce butona telefonul.