Ning-Ju se plimba fără chef pe strada umbrită de copaci măreți ce erau ca niște uriași prinși cu picioarele în capcane de beton din care nu mai aveau scăpare. Tânărul petrecu cu privirea o pasăre rătăcită pe acea stradă plină de praf și pustie. Se miră și înaripata de stranie întâlnire și din câteva bătăi de aripi dispăru pierzându-se undeva în spatele perdelelor frunzișului verde ce părea că desparte cerul de pământ.
Pași făcuți unul după celălalt pe un drum care ducea mereu în același loc, acasă. De fapt o locuință în care mânca repede o mâncare care nu-i era chiar pe plac și apoi se prăbușea în pat frânt de oboseală. Zi de zi și zi după zi același scenariu și același drum parcurs. Pași făcuți unul după altul prin timp, un timp care trecea molcom fără să aducă nimic nou în afara unei munci istovitoare și supuse rutinei.
Din plictiseală încercă din nou să-și afle sensul propriei vieți. Așa că o derulă dinaintea ochilor sperând că poate va afla ceva nou despre ea ori în cel mai bun caz va dibui unul din acele momente în care a fost fericit și va fi în stare să schițeze un zâmbet, oricum nu mai făcuse asta de mult timp.
S-a născut (primii ani fusese nevoit să-i complecteze din imaginație, memoria oamenilor păstrează anii de după naștere într-o ceață de nepătruns), a fost crescut de o mamă și un tată care lipsiseră de acasă aproape toată ziua și aceasta absolut în fiecare zi. Mâncase ce apucase, se jucase singur și cumva se făcu din el un băiețandru cu ochi căprui și părul negru. Urmară anii de școală, opt la număr. Școala fusese un supliciu, începea dimineața foarte devreme, erau multe materii pentru o minte așa micuță iar profesorii erau deosebit de severi aplicând cu larghețe pedepsele fizice. Predatul se sfârșea puțin după orele amiezii și urma perioada făcutului temelor. Seara ajungea acasă și pica în pat sperând ca a doua zi să nu se mai trezească în acel coșmar numit realitate. Zilnic, aceeași școală, aceeași colegi și aceeași profesori răutăcioși. La fel cum la lucru nu exista zi liberă, nici la școală așa ceva nu era de conceput.
După terminarea cursurilor, la vârsta care consemnează mijlocul copilăriei s-a angajat într-o fabrică uriașă unde lucrau mii de oameni pentru a învăța o meserie pe care avea să o practice până la sfârșitul vieții ori până în acel moment în care îi va imposibil din punct de vedere fizic sau mental să mai muncească. Atunci autoritățile aveau să vină după el și va fi deportat într-un loc pe care nimeni nu-l cunoștea și de unde niciunul dintre cei plecați nu s-a reîntors vreodată.
Aproximase că lucra în acea fabrică de o mică eternitate. Nu aveau calendare, oricum nu le-ar fi folosit la nimic. Zeul timpului era ceasul deșteptător, dacă cineva întârzia amenda era jumătate din salariu. Ori salariul întreg abia ajungea pentru taxe și mâncare, cu orice sumă mai mică decât întregul nu se putea supraviețui. Într-un mod nedrept și ilogic oamenii nu-și permiteau luxul de a se îmbolnăvi fiindcă erau dați afară riscând să moară de foame sau în cazul în care nu-și găseau repede de lucru erau deportați.
Deși părea, nu era sclavie sau cel puțin sistemul nu purta această denumire ce răzbătea din trecutul întunecat al omenirii. Nu, muncitorii se duceau la lucru, își făceau treaba și erau plătiți. Că remunerația era mică era vina economiei și a concurenței de pe piață. Pe deasupra în afara orelor de program fiecare avea dreptul să facă ce vrea iar dacă nimeni nu avea chef sau energie să întreprindă ceva distractiv și relaxant era vina oamenilor, ei nu vroiau.
Viața ajunsese muncă și puține lucruri existau în afara ei. De fapt doar două, cina și somnul. Ning-Ju se gândi că era vremea să caute o fată de vârsta lui cu care să împartă același așternut. Îi era urât să mai doarmă singur. Cine știe, poate vor avea și copii, dacă mai exista rostul procreării în așa o lume cenușie. Dar vor face copii, era calea naturii și această cale ce elucida rolul omului pe lume nu se va schimba niciodată. Întemeierea unei familii era simplă, își va găsi o nevastă dintre colegele de muncă, se vor prezenta la secretariatul fabricii și vor primi o hârtie prin care se va constata că locuiesc împreună. Din acel moment vor fi soț și soție. Începând cu a doua zi vor veni la lucru împreună. Da, așa va face, a și pus ochii pe două fete care i se păreau lui interesante. Oricare alegere va fi bună; totuși nu știa pe care să o întrebe prima dată. Și dacă o va întreba pe una din ele și va răspunde afirmativ atunci să îi repete întrebarea și celei de-a doua fete și apoi să aleagă? Era oare corect așa ceva? Iată măcar că pe drumul înspre casă avea la ce să se gândească – în fond era una dintre alegerile importante ce pecetluiește destinul omului.
Mai este o curbă de luat și va ajunge imediat acasă. Oare de ce tot repeta acest cuvânt "acasă"? De fapt locuia într-un cămin muncitoresc, într-o cameră mică și obscură în care era un pat, un dulăpior, o masă și un scaun. Avea un geam rotund iar priveliștea ce o oferea acel cerc luminos era un zid imens, cenușiu și dacă el ar fi scos mâna pe geam și s-ar fi întins bine aproape că atingea cu vârful degetelor "priveliștea". Lățimea camerei era mai mică decât un pas de om, dar nu aceasta conta. Cel mai important lucru era ca patul să fie suficient de comod. Și era.
Clădirea în care se afla camera era impunătoare. Un mamut din beton ce adăpostea o mie, poate două mii de suflete. Nimeni nu știa cu certitudine, în fapt nimănui nu-i păsa poate nici de propria persoană, darmite de ceilalți?
Casa părintească era departe și pesemne că în viitorul apropiat nu mai avea cum să ajungă acolo. Nu era vina lui că aici primise de lucru, trebuia să accepte acest servici chiar dacă l-a îndepărtat de cei care i-au dat viață. Salariul era puțin mai bun dar munca era mai multă însă el era tânăr și putea lucra oricât. Cu părinții lui mai discuta la telefon, erau relativ bine și rezistau cu stoicism în lupta împotriva bătrâneților.
Luase curba, își târa efectiv pașii și i se închideau ochii de somn ajutați totodată de lumina și căldura soarelui care deși era la asfințit nu-i slăbise defel puterea. Muncise mult, realizase peste norma impusă, cel puțin așa credea. Aproape că nici nu-i venea să creadă cât de mult produsese. Dar probabil nimănui nu-i păsa. Acolo șefii strigau și vorbeau urât doar dacă cineva nu-și îndeplinea obiectivul, în rest ceilalți nici nu erau băgați în seamă. Era o lume dură în care oamenii erau doar numere. Numărul de oameni raportat la producție, minus materie primă și alte cheltuieli egal profit. Din cauza concurenței nemiloase era necesar ca oameni puțini să producă cât mai mult. Aceasta era de altfel toată politica firmei. Dar în alte locuri era poate și mai rău.
Ajunsese acasă. În casa scării era curat și mirosea a clor și a alte soluții puternice de spălat. Intrase în lift și urcase până la etajul nouă. Când ieși se minună ca de fiecare dată de liniștea care domnea în clădire. Deși locuiau atâtea suflete, parcă toate dormeau ca și cum o substanță magică ce are puterea de a trage cortina viselor plutea în aer și era inspirată cu nesaț de cei ce ajunseseră de la lucru acasă. Dacă se gândea bine nici nu-și cunoștea toți vecinii de pe palier, nu le știa poveștile lor de viață ce nu puteau fi complicate sau foarte diferite de a lui.
Intrase în casă, în cămăruța lui mică cu un geam rotund la mijlocul peretelui din fața patului. Se așeză la masă și oftă. Va mânca puțin din aceeași mâncare simplă apoi se va întinde. Îl dureau spatele și picioarele, e nevoie mare să stea culcat. Își fixă cele două ceasuri deșteptătoare, le mai controlă încă o dată și se puse la masă. A, își aduse aminte de telefon. Îl luă din sertarul de la masă și îl deschise. Așteptă puțin. Ecranul albastru nu-i arătă nimic în afară de sigla operatorului. Niciun mesaj ori apel pierdut. Asta e. Ar trebui să-și sune părinții dar nu are chef, o va face cu siguranță mâine. Mâncă repede, se schimbă de haine și se puse în pat. Ar fi bine să facă ceva cu viața lui, să o schimbe cumva. În primul rând să-și aleagă o soție, măcar nu va mai mânca singur și va împărți patul cu cineva. Erau două colege și încă nu știa pe care dintre ele să o abordeze prima dată. Oare părinții lui cum s-au cunoscut? Nu-i întrebase niciodată.
Închise ochii, acum oboseala își spusese ultimul cuvânt. Peste câteva ore va suna deșteptătorul. Și va merge la muncă, va lua totul de capăt. Zi de zi, în fiecare zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu