Poveste de dragoste

     A fost odată ca niciodată, în vremuri rătăcite pe coridoarele timpului, o împărăție condusă de
un rege bun și iubit de supușii lui fiindcă era un om drept, corect și trata oamenii nu ca pe bunurile
lui ci ca pe un fel de prieteni. Era ceva neobișnuit la acea vreme în care cruzimea și nelegiuirea
erau cuvinte de ordine. Dar astfel, tratându-și poporul cu blândețe se putea oricând baza pe ei.
Dacă era nevoie de taxe, le plăteau, dacă erau atacați atunci se strângeau de la mic la mare și
apărau cetatea cu prețul vieții. Totul era frumos, era pace și înțelegere pretutindeni. Copii se
jucau nestingheriți, adulții se bucurau și petreceau împreună sau când erau lucrări mari se ajutau
unii pe alții.
     Însă, ca în orice poveste care merită spusă se întâmplă pe lângă lucrurile bune și cele mai
puțin bune, de altfel și răul trebuie să aibă rolul lui în aceste întâmplări ori cum am putea aprecia
binele altfel? Regele era bătrân și chinuit de boli care apar inevitabil odată cu trecerea peste ani.
Era trist fiindcă nu-și vedea fata fericită. Deoarece bunătatea i-a guvernat întreaga viață nu ar
fi putut trăi cu gândul că și-a măritat fata din interes sau pentru ceva alianță convenabilă. Nu, el a
vrut ca fata să-și aleagă prințul de care se va îndrăgosti și pe care-l va iubi din toată inima ei și
prințul la rândul lui să o iubească din tot sufletul lui. Și să fie fericiți împreună, ducând moștenirea
binelui peste ani. Doar că singura lui fată, lumina ochilor lui, nu știa ce este dragostea și nu era
capabilă să dezvolte acest sentiment. Oricât a încercat nu reușise să simtă ceva pentru toți acei
prinți măreți care au curtat-o pe rând. Regele, deși întristat și suferind, ascundea toate acestea
de fiica lui și atunci când se întâlneau el îi zâmbea și se prefăcea că totul este în regulă și că
într-o zi oricum toate acestea vor fi doar o amintire. Acea zi avea să fie nunta prințesei, era
doar o chestiune de timp ori poate petrecerea unui mic miracol.
     Într-o zi la fel ca oricare alta prințesa se plimba gânditoare prin grădinile de o frumusețe
răpitoare ale castelului. Se bucura de lucruri simple, de iarba de un verde perfect, de mirosul
florilor ce o purtau pe brațe într-o lume de vis, de ciripitul păsărelelor care îi cântau cântece
măiestre, de copacii care îi ofereau timizi o umbră plăcută, de vântul ce adia îndeajuns cât să
risipească norii oricărei griji din sufletul ei.
     "Bună, maiestate!" o salută cu glas cristalin un cavaler.
     "Bună!" răspunse ea zâmbind și nereușind să-și ascundă mirarea că fusese abordată.
     "Dacă-mi permiteți, aș dori să vă spun ceva." zise cavalerul și se înclină respectuos în fața
ei.
     "Spune ce ai de spus." îl încurajă prințesa și simți un fior ciudat pe care nu știa cum să-l
interpreteze.
     "Maiestate, îmi este cu neputință să rostesc atare cuvinte cu voce tare. M-aș pierde și aș
rămâne fără glas fiindcă inima îmi bate tare și nu o pot controla. Dar am așternut cuvintele dictate
de inima mea pe o coală de hârtie. Dacă îmi este permis, aș dori să vă înmânez mai bine o
scrisoare și dacă veți avea plăcerea poate o veți citi." vorbi cavalerul și abia îndrăzni să-și ridice
ochii și să întâlnească o privire fermecată. Scoase scrisoarea și o dădu prințesei care în momentul
în care puse mâna pe ea simți puțină căldură în obraji.
     Cavalerul își luă rămas bun, făcu o plecăciune în fața ei și se duse lăsând-o pe prințesă cu
scrisoarea în mână. După ce el plecă, ea se retrase în camera ei. Îi tremura puțin mâna atunci
când deschise plicul. La lumina magică a lumânărilor începu să citească.


                                                        Prințesa gândurilor mele,

     Încep prin a-mi cere iertare pentru gestul meu necuvenit dar oare cine poate porunci inimii
să tacă atunci când aceasta șoptește rugăciuni fierbinți? Cine ar reuși să o reducă la tăcere 
când ea se pregătește să istorisească o poveste de dragoste? Cine ar fi în stare să nesocotească vorbele acelui prieten de nădejde care este inima omului? Și cum ar putea acea persoană să 
trăiască apoi cu toate acele cuvinte nerostite? Așadar îmi cer iertare pentru cutezanța mea dar 
vă asigur că motivele sunt nobile chiar dacă nu provin de la cineva cu sânge regal.
     M-am îndrăgostit de o prințesă a cărei frumusețe întrece toate lucrurile din întreaga
existență, al cărei farmec este mai presus de îngerii din cer și ai cărei ochi luminoși provin de la
stelele cele mai îndepărtate din Univers.
     Când v-am întâlnit s-a întâmplat un mic miracol – cred că se numește dragoste. Poate iubi
cineva pe altcineva din prima clipă? Cu siguranță da. Știu deoarece de când v-am văzut am 
purtat imaginea celui mai frumos zâmbet din lume pretutindeni cu mine. Am ascuns-o într-un loc secret din suflet, acolo unde inima se furișează pe ascuns și se bucură în taină.
     Iubirea, atunci când se petrece este cel mai minunat lucru din viața unui om, e
binecuvântarea care dă dezlegare existenței, este cărarea ce duce la fericire, podul peste
anotimpurile vieții ce se scurg în tăcere. Nu vă cer să mă înțelegeți, iubirea nu poate fi explicată
deoarece nu provine din această lume. Rațiunea nu se împacă bine cu ea, i se pare a fi o mică
nebunie. Iubirea cunoaște doar glasul inimii fiindcă acolo e sălașul ei, locul în care s-a născut și
locul în care poate va muri părăsită și uitată. Iubirea are un destin, când destinul ei nu se
împlinește atunci totul s-a sfârșit... rămâne doar o altă viață trăită în zadar.
     Când ați trecut pe lângă mine, am întors mereu capul și v-am privit pe ascuns cum vă
îndepărtați. Aș fi vrut să fug și să vă ajung dar picioarele nu ascultă de vocea interioară așa că 
am rămas țintuit locului pradă a nenumărate gânduri ce se voiau declarații de dragoste. 
De câte ori v-am văzut am simțit cum o forță ivită de nicăieri îmi ia sufletul în brațe și îl ridică 
până sus, departe tare, între nori albi și pufoși și-l lasă acolo să plutească deasupra lumii-ntregi. 
Iar când ați plecat, o altă forță mi-a condus sufletul jos, într-o prăpastie fără sfârșit.
     Vă iubesc nespus de mult... poate niciodată nu veți afla cât de mult. Taina vieții este iubirea,
atunci când o întâlnești pe aleasa inimii tale îi spui acest lucru și apoi pleci. Când iubești mult pe
cineva îi dai drumul și-ți rămâne speranța că într-o zi va veni în fața ta și-ți va spune că de-acum
totul va fi bine.
     V-am așternut sufletul meu pe hârtie și îmi pare rău dacă v-am provocat mâhnire. Nu mi-aș
putea ierta niciodată dacă v-am supărat, va fi de ajuns doar o privire și voi înțelege totul, voi 
pleca atunci departe de aceste locuri fără a mă întoarce vreodată. Și știu,un cavaler nu este demn 
de o prințesă.
     Închei această scrisoare așa cum un vis frumos se destramă la ivirea zorilor. Voi purta
această iubire până la sfârșitul timpului meu pe Pământ ca pe ceva minunat, un miracol petrecut
într-o zi ca oricare alta dar care mi-a schimbat viața. Dar acesta este rolul dragostei, să înlăture
tot ce se află în inima omului și să umple acel loc cu imaginea celui mai frumos zâmbet din toată
lumea, din toate lumile.
 

     Prințesa termină de citit, așeză hârtia încet pe masă, se duse pe balcon și se uită în jos.
Un călăreț în haine strălucitoare se pregătea să iasă pe poarta cetății. Înainte să plece mai
aruncă o ultimă privire înapoi... O batistă era purtată de vânt și se pregătea să se așeze pe
caldarâmul cenușiu.


                                                          - Sfârșit -