Povestea unui scriitor

       Un scriitor german pe nume Mathias trecut de zilele tinereții lui stătea aplecat deasupra unei

coli albe de hârtie. De îndată ce așternea un cuvânt i se părea că a comis o greșeală teribilă așa 

că în secunda următoare acea bucată de hârtie era mototolită și sfârșea aruncată în lehamite

într-un coș de gunoi umplut până la refuz de surorile ei care au avut parte de aceeași soartă. 

Este trist când orizontul imaginației unui om al literelor este întunecat de norii negri ai lipsei de 

inspirație. Toate poveștile din lume sunt undeva acolo, în Univers, amestecate cu toate gândurile

și visurile oamenilor de acum și al celor care au trăit cândva. Un scriitor își alege de acolo 

ce crede de cuviință apoi mulțumește cerurilor și se apucă de scris. Acel portal fermecat

este deschis tuturor celor care îl caută și se aventurează dincolo de granițele realității. 

În fond, oricine poate scrie.
       Doar că Mathias nu mai găsi acel drum, uitase să mai scrie iar acest lucru însemna poate
sfârșitul unui destin mare. Era supărat în adâncul inimii, trăia de pe o zi pe alta ducând o viață 

ce nu era a lui. Dacă nu mai reușea să scrie, nu-i mai rămânea nimic. Ajunsese până într-acolo

în disperarea lui încât umbla pe stradă în căutare de povești. Se întorcea seara obosit și se

scufunda în tăcere într-o lume fără vise. Chiar și visurile îl ocoleau, pe când visurile nu ocolesc

pe nimeni. Pesemne nu și le mai amintea. Zilele treceau și o prăpastie uriașă se deschidea în 

sufletul lui ce amenința să-i înghită întreaga ființă și toate gândurile. Dimineața ieșea din 

casă și se întorcea seara îngropându-și în fiecare zi inima câte puțin.
       Într-o după-masă care nu anunța nimic, fiind în drum deja spre casă se întâlni cu o cunoștință 

veche. Era o femeie de vârsta lui, s-au cunoscut acum mulți ani cu ocazia lansării unei cărți, el i-a 

dat un autograf, ea a mai rămas pe acolo, au mai discutat puțin și au avut parte de o idilă de neuitat. 

Apoi s-au despărțit brusc plecând fiecare pe drumul lui și întrerupând orice contact.
       După câteva întrebări de complezență, el află că ea o duce bine, are doi copii, un soț iubitor
și este pe cale să-și deschidă un salon de înfrumusețare în capitală. O viață superbă, împlinită 

din toate punctele de vedere. Iar ea află de la el că nu mai poate scrie, a rătăcit calea ce duce

la povești.
       - De ce nu scrii ceva despre mine?, îi șopti ea soluția salvatoare.
       - Da, aș putea scrie despre tine, mi-ar face plăcere, confirmă el fiind deschis de-acum
oricărei oportunități de a găsi o poveste. Numai că e nevoie să te cunosc foarte bine altfel nu aș
putea surprinde ce e în sufletul tău.
       - Atunci nu mai sta și întreabă-mă ce vrei să știi, spuse ea entuziasmată.
       - Care este cea mai neplăcută amintire a ta, adresă scriitorul întrebarea iar aceasta avu un
efect devastator. Femeia se schimbă la față, veselia de pe chipul ei dispăru ca prin farmec și 

în locul ei se instaură confortabil dezolarea. Chiar și vocea i se schimbă, o voce devine tristă

atunci când cuvintele nu-și mai găsesc ecoul nicăieri, sunt rostite de pe o culme de suflet și

se pierd în prima prăpastie a gândurilor. Acolo sălășluiesc demonii care târăsc bucăți 

de inimă în trecut.
       - Nu puteai să găsești o întrebare mai potrivită ca să afli ce stă ascuns în interiorul ființei
mele. La suprafață mă vezi că mă bucur de viață, încerc să o trăiesc așa cum știu mai bine și 

să-i fac pe cât posibil pe toți cei din jurul mei fericiți. Însă inima unei femei ascunde

întotdeauna secrete. Am să-ți spun o poveste despre cea mai tristă zi din viața mea.
       - Te ascult, răspunse fascinat scriitorul.
       - Să știi că nu mi-e ușor ce vreau să-ți spun, începu ea destăinuirea cu o voce tremurândă.
Dimpotrivă, mi-este foarte greu, crede-mă. Dar o voi face pentru ca tu să ai o poveste pe care 

să o scrii. Drama prin care am trecut atunci mi-a schimbat viața, m-a făcut să-mi pierd

încrederea în oameni și mai ales în mine însămi. Totodată i-am dezamăgit pe toți 

și la urmă m-am dezamăgit pe mine. Așa încep dramele, suferă cei din jurul tău care țin 

la tine apoi când ei lipsesc puțin se repede suferința asupra ființei tale și o devorează ca și 

un balaur nemilos până când nu rămân decât lacrimi și regrete. Tot ce e mai frumos înlăuntrul 

sufletului și al inimii dispare lăsând doar un gol imens ce nu va fi umplut cu adevărat niciodată. 

Desigur timpul atenuează durerea dar niciodată acel martor acuzator, acel gând care știe 

ce ai făcut nu va dispărea decât la sfârșitul clipelor vieții planând ca și un fel de blestem, 

o umbră permanentă asupra tot ce e frumos.
       - Îmi pare rău, nu am vrut să te întristez, o întrerupse scriitorul și o privi cu adâncă
compasiune.
       - Nu, eu am ales să-ți spun, zâmbi ea și în ochii ei se vedea o lumină ciudată. Eram 

în anul doi la facultate când am rămas însărcinată. Da, știu, este o poveste clasică în care 

o tânără rămâne gravidă iar tatăl copilului este un imatur și un laș care fuge departe

abandonându-și fără niciun regret "familia". Desigur fata nu poate să-l crească singură,

nu este nici pe departe pregătită să devină mămică și atunci nu are încotro decât să 

facă avort. Se întâmplă zilnic pe Pământ, poate la fiecare oră. A ajuns o practică 

obișnuită. Dar vrei să știi ce stă în spatele ei? Să fii conștientă că în loc să dai viață tu faci 

opusul? Oare cât de greu iei această hotărâre? Câte lupte se dau în sufletul
tău? Cât de mult îți dorești să nu fii nevoită să faci ceea ce urmează să faci? Și cât de greu 

accepți că nu ai încotro? Copilul tău, cum ar fi fost dacă... Și atunci vorbești cu el sperând 

că s-a întors în ceruri și te aude de acolo. Primul lucru ce-l faci este să îți ceri iertare 

de la el că nu a avut ocazia să vadă ce înseamnă să trăiești pe această lume, să crești, 

să înveți, să fii iubit și să iubești la rândul tău, să ai o familie frumoasă și în anii cei din 

urmă să ai parte de împăcare. După ce ți-ai cerut iertare îi povestești câte ceva despre 

tine, în fond ai fost mama lui. Petreci puțin timp cu bebelușul tău în gândurile tale apoi îți iei 

rămas bun, cumva trebuie să te reîntorci la viață pentru că ea nu așteaptă pe nimeni. 

Înainte să pleci îi promiți că nu vei uita niciodată... și făgăduiești că vă veți
reîntâlni din când în când într-un loc știut numai de voi la hotarul dintre simțămintele 

iubirii și speranței.
       Femeia se opri, ochii ei erau scăldați în lacrimi, oricum ar fi încercat nu ar mai fi reușit să
continue povestea. Cuvintele au rămas blocate ori poate nu mai era nimic de spus.
       Mathias obținuse o poveste, putea merge acasă și să se apuce de scris. Numai că era o
problemă. Această poveste era și povestea vieții lui. Atunci demult când Anna îi spusese că era
gravidă nu a știut cum să reacționeze și nu a fost sigur dacă poate fi un cap de familie. 

El era tânăr și avea promisiunea unui viitor strălucit, era apreciat și respectat, era un talent în 

devenire. Se bucura că este liber și poate să facă ceea ce-și dorește. Dar după ce s-a gândit 

mai bine a ajuns la concluzia că nicio altă realizare nu putea fi mai importantă în viață decât 

întemeierea unei familii. A alergat înapoi dar a fost deja prea târziu. Anna a fost de negăsit. 

După o scurtă vreme Mathias a ales să renunțe să o mai caute și până la uitare a mai fost 

doar un mic pas de făcut.
       Acum după trecerea unei mici veșnicii stăteau față în față și se priveau cu ochii

încețoșați de lacrimi. La masă era tăcere dar inimile lor vorbeau în șoaptă. Își spuneau 

una celeilalte că le pare rău. Apoi o inimioară de pui de om li se alătură și îi asigură că în final 

totul va fi bine.