Ultima scrisoare

    Mă plimbam desculț pe nisipul auriu și mă bucuram ca și un copil atunci când
valurile mării veneau fioroase înspre țărm dar abia ajungeau până la mine iar apoi se
retrăgeau brusc părând hotărâte să mă prindă data viitoare. Zâmbeam și îmi părea
nespus de bine că pot fi într-un loc unde simțeam că sufletul meu este liber. M-am
gândit ce putea fi mai frumos pe lumea aceasta decât o seară călduroasă de mai pe
malul mării? Soarele apunea și colora orizontul cu nuanțele unui foc care se stinge.
Ascultam sunetul valurilor și cântecul unor pescăruși rătăciți. Simțeam că aș putea
fugi cu brațele deschise și să îmbrățișez Viața, eram extrem de fericit pentru acea
Clipă și că mă aflam în acel Loc.
    Prietenii mei mă așteptau la hotel, urma să ieșim în oraș, să luăm cina la un
restaurant celebru ce servea specialități legendare. Ar fi fost timpul să plec după ce
hoinărisem o vreme fiindcă așa am simțit nevoia. Sunt lucruri de care un om se poate
bucura doar de unul singur fiind încă în căutarea identității sale. Și probabil aș fi făcut
cale întoarsă dacă nu aș fi zărit ceva în depărtare. Da, nu greșeam, privirea nu îmi
juca feste, era o sticlă destul de mare. Avea o formă ciudată, trebuia să mă apropii să
o văd mai bine. Am ajuns lângă ea și am ridicat-o din nisipul ud în care eșuase. Era o
sticlă grea, de culoare închisă, avea forma unei pere. Avea un dop straniu care
închidea etanș conținutul. Nu mi-a venit să cred, sticla nu era goală. Avea înăuntru o
hârtie făcută sul. Inima a început să-mi bată cu putere în piept, m-am uitat împrejur ca
un om care descoperă o comoară și vrea să fie sigur că nu-l mai vede nimeni. Dopul
nu l-am putut desface așa că am luat o piatră și am spart sticla. Eram nerăbdător să
văd ce scria pe misterioasa hârtie. Imaginația mea a luat-o înainte și-mi șoptea că nu
mai este timp de pierdut, poate cineva are nevoie urgentă de ajutor.
    Iată ce am putut să citesc:
 
      Scrisoarea mea nu este specială, sunt doar câteva gânduri adunate ale unui om simplu
care a ales să plece de bunăvoie din civilizație și să se retragă pe o mică insulă pustie.
    Un om pleacă atunci când nimeni și nimic nu încearcă să-l convingă să rămână.
    Am plecat deoarece sunt împotriva unui Sistem invincibil. Când ceva este de
neînvins, pleci. Nu pentru că ai fi laș, dimpotrivă!
    M-am săturat pe drept să văd peste tot în jurul meu oameni care-și urmăresc
pretutindeni și întotdeauna propriul interes.
    Oare ce vor oamenii de la viitor? Nimic nu le ajunge, nicio tehnologie nu îi
îndestulează. Nu doresc să mai facă nimic ci totul să se facă de la sine după ce apasă
niște butoane. Oricum, lenea este un păcat capital.
    Ce mai sunt prieteniile? Niște oameni care stau la masă și fiecare se uită în
propriul telefon și trăiește în propria lume. Așa ceva nu se cuvine.
    M-am săturat să-mi pese de opinia lumii întregi din jurul meu; acum eu sunt
lumea mea.
    Am renunțat la lume fiindcă această lume a renunțat demult la oameni.
    Pentru că atunci când vreau să spun ceva ce este bine sau rău trebuie să mă
gândesc oare ce vor spune ceilalți referitor la afirmațiile mele; acum pot spune ce
vreau și atunci când vreau.
    Oare aceasta este viața oamenilor: să încerce să trăiască independent de
diavolii personali și aproape de propriul Dumnezeu? Există doar un singur Dumnezeu
și același Diavol. Poruncile Domnului sunt clare, pe când Satan nu are lege.
    Voi vă uitați la știri? Eu acum sigur nu mă uit. Dar dacă m-aș uita aș vedea un
mix de nenorociri al ființelor umane. Dar e normal, tot ce se difuzează la televizor
promovează violența. Programul se face pe baza a ceea ce le place la telespectatori,
pentru ca ei să se uite și astfel televiziunile să încheie pe baza audienței contracte
gigant de publicitate. Și ce le place atunci la oameni să vadă? Ei aleg să vadă moarte
pe micile ecrane. Dar asta nici măcar nu le mai dă fiori.
    Am plecat deoarece ultimul lucru pe care-l puteam pierde a fost încrederea în
omenire, dar nimeni nu poate să piardă acest lucru – ar fi ca și cum noi, dacă am
putea interveni într-o chestiune de viață și de moarte făcând diferența, doar am sta și
am privi... Eu cred în omenire și dacă va fi nevoie să o ajut atunci mă voi întoarce.
    Mi-e urât să văd oameni măcinați de propriile idealuri, să-i văd cum îi calcă în
picioare pe semenii lor pentru motive puține și obscure.
    Nu mai înțeleg de ce nu mai zâmbesc oamenii. Altă dată zâmbeau mai mult,
erau mai prietenoși. Poate acum au visuri mai multe și dorințe mai mari și sunt în
totalitate absorbiți de acest lucru. Și ei nu înțeleg de ce nu se îndeplinesc. Pare a fi cea
mai grea întrebare și totuși eu pot răspunde cel mai ușor la ea: visurile, sub o formă
sau alta devin întotdeauna realitate dar niciodată nu va fi exact așa cum și-au dorit.
    În această societate adevărul zace îngropat într-o mie de minciuni. De multe ori
toată lumea minte pe toată lumea.
    Viața a ajuns să fie un joc dictat de către o societate manipulativă.
    Mi-a fost îndeajuns să văd sărăcia. Oameni care lucrează și nu-și permit altceva
nimic decât să trăiască la limita supraviețuirii. Bătrâni care au muncit o viață întreagă
și nu le ajunge pensia de la o lună la alta deși ei mănâncă puțin și doar câteva feluri
simple de mâncare. Copii care sunt pe drumuri alături de câinii vagabonzi.
    Aceleași întrebări și aceleași răspunsuri de când există lumea, "Ce mai faci?",
"Bine!". Sunt deplin convins că toată lumea face bine... :) Știu că oamenii duc o
luptă nesfârșită cu ei înșiși și că nu pot învinge. Dar victoria asupra sinelui nu este așa
importantă ci condițiile bătăliei sunt.
    Am văzut vieți ruinate din cauză că oamenii au renunțat să mai creadă în ei
înșiși. Dar atunci când nu mai crezi în tine poți întotdeauna crede în Dumnezeu.
    Oamenii amăgesc pe oameni. Într-o zi totul va fi bine! Ei bine, într-o zi totul
va fi așa cum grupul restrâns al celor mai bogați oameni din lume va vrea să fie.
    Pentru ce să stau? M-am săturat de imperiul de beton, aluminiu și plastic. În
natură mă pot regăsi pe mine și mă pot bucura cu adevărat de fiecare răsărit și apus de
soare.
    Să rămân să mănânc de trei ori pe zi o mâncare plină de conservanți și cele mai
periculoase combinații de E-uri și alte chimicale? Oare de ce fac oamenii cancer?
    Rolul omului în societatea modernă este să meargă la bancă și să ia un credit.
Apoi să-și cumpere o casă și o mașină. Iar acel credit să-l plătească aproape toată
viața. Tocmai simplitatea face ca Sistemul să funcționeze. Însă ce se întâmplă când pe
om îl ajunge o nenorocire sau mai grav, Statul își faultează cetățenii cu câteva legi
impuse de conducătorii Sistemului? Va trebui să muncească mai mult și nu va mai
avea energia să se gândească la nimic.
    M-am săturat de un cuvânt ce-l aud zi de zi, terorism. Oamenii chiar nu înțeleg
că nu pot opri un război cu un alt război? Răul nu se poate învinge tot prin rău, binele
învinge răul.
    Cum aș putea continua să trăiesc într-un loc unde cel mai important cuvânt
dintre toate și-a pierdut semnificația? Termenul iubire a fost înlocuit cu mulți alți
termeni: interes, logică, siguranță deplină, gândire rece și tot ce nu este legat de
inimă.

     După ce am terminat lectura, am zâmbit și m-am uitat pentru câteva clipe în
zare. Orizontul era neschimbat, marea era aceeași. Am mototolit hârtia și am aruncat-o
în valuri.
    M-am întors grăbit către hotel fiind convins că deja prietenii mei mă așteptau
nerăbdători să pornim în oraș. Doi din grupul nostru stăteau afară pe câte un șezlong,
pe ceilalți nu i-am văzut.
    – Hei, când plecăm? am întrebat voios.
    – Imediat, îmi răspunse indiferent unul dintre ei în timp ce butona telefonul.