Poveste de dragoste

     A fost odată ca niciodată, în vremuri rătăcite pe coridoarele timpului, o împărăție condusă de
un rege bun și iubit de supușii lui fiindcă era un om drept, corect și trata oamenii nu ca pe bunurile
lui ci ca pe un fel de prieteni. Era ceva neobișnuit la acea vreme în care cruzimea și nelegiuirea
erau cuvinte de ordine. Dar astfel, tratându-și poporul cu blândețe se putea oricând baza pe ei.
Dacă era nevoie de taxe, le plăteau, dacă erau atacați atunci se strângeau de la mic la mare și
apărau cetatea cu prețul vieții. Totul era frumos, era pace și înțelegere pretutindeni. Copii se
jucau nestingheriți, adulții se bucurau și petreceau împreună sau când erau lucrări mari se ajutau
unii pe alții.
     Însă, ca în orice poveste care merită spusă se întâmplă pe lângă lucrurile bune și cele mai
puțin bune, de altfel și răul trebuie să aibă rolul lui în aceste întâmplări ori cum am putea aprecia
binele altfel? Regele era bătrân și chinuit de boli care apar inevitabil odată cu trecerea peste ani.
Era trist fiindcă nu-și vedea fata fericită. Deoarece bunătatea i-a guvernat întreaga viață nu ar
fi putut trăi cu gândul că și-a măritat fata din interes sau pentru ceva alianță convenabilă. Nu, el a
vrut ca fata să-și aleagă prințul de care se va îndrăgosti și pe care-l va iubi din toată inima ei și
prințul la rândul lui să o iubească din tot sufletul lui. Și să fie fericiți împreună, ducând moștenirea
binelui peste ani. Doar că singura lui fată, lumina ochilor lui, nu știa ce este dragostea și nu era
capabilă să dezvolte acest sentiment. Oricât a încercat nu reușise să simtă ceva pentru toți acei
prinți măreți care au curtat-o pe rând. Regele, deși întristat și suferind, ascundea toate acestea
de fiica lui și atunci când se întâlneau el îi zâmbea și se prefăcea că totul este în regulă și că
într-o zi oricum toate acestea vor fi doar o amintire. Acea zi avea să fie nunta prințesei, era
doar o chestiune de timp ori poate petrecerea unui mic miracol.
     Într-o zi la fel ca oricare alta prințesa se plimba gânditoare prin grădinile de o frumusețe
răpitoare ale castelului. Se bucura de lucruri simple, de iarba de un verde perfect, de mirosul
florilor ce o purtau pe brațe într-o lume de vis, de ciripitul păsărelelor care îi cântau cântece
măiestre, de copacii care îi ofereau timizi o umbră plăcută, de vântul ce adia îndeajuns cât să
risipească norii oricărei griji din sufletul ei.
     "Bună, maiestate!" o salută cu glas cristalin un cavaler.
     "Bună!" răspunse ea zâmbind și nereușind să-și ascundă mirarea că fusese abordată.
     "Dacă-mi permiteți, aș dori să vă spun ceva." zise cavalerul și se înclină respectuos în fața
ei.
     "Spune ce ai de spus." îl încurajă prințesa și simți un fior ciudat pe care nu știa cum să-l
interpreteze.
     "Maiestate, îmi este cu neputință să rostesc atare cuvinte cu voce tare. M-aș pierde și aș
rămâne fără glas fiindcă inima îmi bate tare și nu o pot controla. Dar am așternut cuvintele dictate
de inima mea pe o coală de hârtie. Dacă îmi este permis, aș dori să vă înmânez mai bine o
scrisoare și dacă veți avea plăcerea poate o veți citi." vorbi cavalerul și abia îndrăzni să-și ridice
ochii și să întâlnească o privire fermecată. Scoase scrisoarea și o dădu prințesei care în momentul
în care puse mâna pe ea simți puțină căldură în obraji.
     Cavalerul își luă rămas bun, făcu o plecăciune în fața ei și se duse lăsând-o pe prințesă cu
scrisoarea în mână. După ce el plecă, ea se retrase în camera ei. Îi tremura puțin mâna atunci
când deschise plicul. La lumina magică a lumânărilor începu să citească.


                                                        Prințesa gândurilor mele,

     Încep prin a-mi cere iertare pentru gestul meu necuvenit dar oare cine poate porunci inimii
să tacă atunci când aceasta șoptește rugăciuni fierbinți? Cine ar reuși să o reducă la tăcere 
când ea se pregătește să istorisească o poveste de dragoste? Cine ar fi în stare să nesocotească vorbele acelui prieten de nădejde care este inima omului? Și cum ar putea acea persoană să 
trăiască apoi cu toate acele cuvinte nerostite? Așadar îmi cer iertare pentru cutezanța mea dar 
vă asigur că motivele sunt nobile chiar dacă nu provin de la cineva cu sânge regal.
     M-am îndrăgostit de o prințesă a cărei frumusețe întrece toate lucrurile din întreaga
existență, al cărei farmec este mai presus de îngerii din cer și ai cărei ochi luminoși provin de la
stelele cele mai îndepărtate din Univers.
     Când v-am întâlnit s-a întâmplat un mic miracol – cred că se numește dragoste. Poate iubi
cineva pe altcineva din prima clipă? Cu siguranță da. Știu deoarece de când v-am văzut am 
purtat imaginea celui mai frumos zâmbet din lume pretutindeni cu mine. Am ascuns-o într-un loc secret din suflet, acolo unde inima se furișează pe ascuns și se bucură în taină.
     Iubirea, atunci când se petrece este cel mai minunat lucru din viața unui om, e
binecuvântarea care dă dezlegare existenței, este cărarea ce duce la fericire, podul peste
anotimpurile vieții ce se scurg în tăcere. Nu vă cer să mă înțelegeți, iubirea nu poate fi explicată
deoarece nu provine din această lume. Rațiunea nu se împacă bine cu ea, i se pare a fi o mică
nebunie. Iubirea cunoaște doar glasul inimii fiindcă acolo e sălașul ei, locul în care s-a născut și
locul în care poate va muri părăsită și uitată. Iubirea are un destin, când destinul ei nu se
împlinește atunci totul s-a sfârșit... rămâne doar o altă viață trăită în zadar.
     Când ați trecut pe lângă mine, am întors mereu capul și v-am privit pe ascuns cum vă
îndepărtați. Aș fi vrut să fug și să vă ajung dar picioarele nu ascultă de vocea interioară așa că 
am rămas țintuit locului pradă a nenumărate gânduri ce se voiau declarații de dragoste. 
De câte ori v-am văzut am simțit cum o forță ivită de nicăieri îmi ia sufletul în brațe și îl ridică 
până sus, departe tare, între nori albi și pufoși și-l lasă acolo să plutească deasupra lumii-ntregi. 
Iar când ați plecat, o altă forță mi-a condus sufletul jos, într-o prăpastie fără sfârșit.
     Vă iubesc nespus de mult... poate niciodată nu veți afla cât de mult. Taina vieții este iubirea,
atunci când o întâlnești pe aleasa inimii tale îi spui acest lucru și apoi pleci. Când iubești mult pe
cineva îi dai drumul și-ți rămâne speranța că într-o zi va veni în fața ta și-ți va spune că de-acum
totul va fi bine.
     V-am așternut sufletul meu pe hârtie și îmi pare rău dacă v-am provocat mâhnire. Nu mi-aș
putea ierta niciodată dacă v-am supărat, va fi de ajuns doar o privire și voi înțelege totul, voi 
pleca atunci departe de aceste locuri fără a mă întoarce vreodată. Și știu,un cavaler nu este demn 
de o prințesă.
     Închei această scrisoare așa cum un vis frumos se destramă la ivirea zorilor. Voi purta
această iubire până la sfârșitul timpului meu pe Pământ ca pe ceva minunat, un miracol petrecut
într-o zi ca oricare alta dar care mi-a schimbat viața. Dar acesta este rolul dragostei, să înlăture
tot ce se află în inima omului și să umple acel loc cu imaginea celui mai frumos zâmbet din toată
lumea, din toate lumile.
 

     Prințesa termină de citit, așeză hârtia încet pe masă, se duse pe balcon și se uită în jos.
Un călăreț în haine strălucitoare se pregătea să iasă pe poarta cetății. Înainte să plece mai
aruncă o ultimă privire înapoi... O batistă era purtată de vânt și se pregătea să se așeze pe
caldarâmul cenușiu.


                                                          - Sfârșit -

Povestea unui scriitor

       Un scriitor german pe nume Mathias trecut de zilele tinereții lui stătea aplecat deasupra unei

coli albe de hârtie. De îndată ce așternea un cuvânt i se părea că a comis o greșeală teribilă așa 

că în secunda următoare acea bucată de hârtie era mototolită și sfârșea aruncată în lehamite

într-un coș de gunoi umplut până la refuz de surorile ei care au avut parte de aceeași soartă. 

Este trist când orizontul imaginației unui om al literelor este întunecat de norii negri ai lipsei de 

inspirație. Toate poveștile din lume sunt undeva acolo, în Univers, amestecate cu toate gândurile

și visurile oamenilor de acum și al celor care au trăit cândva. Un scriitor își alege de acolo 

ce crede de cuviință apoi mulțumește cerurilor și se apucă de scris. Acel portal fermecat

este deschis tuturor celor care îl caută și se aventurează dincolo de granițele realității. 

În fond, oricine poate scrie.
       Doar că Mathias nu mai găsi acel drum, uitase să mai scrie iar acest lucru însemna poate
sfârșitul unui destin mare. Era supărat în adâncul inimii, trăia de pe o zi pe alta ducând o viață 

ce nu era a lui. Dacă nu mai reușea să scrie, nu-i mai rămânea nimic. Ajunsese până într-acolo

în disperarea lui încât umbla pe stradă în căutare de povești. Se întorcea seara obosit și se

scufunda în tăcere într-o lume fără vise. Chiar și visurile îl ocoleau, pe când visurile nu ocolesc

pe nimeni. Pesemne nu și le mai amintea. Zilele treceau și o prăpastie uriașă se deschidea în 

sufletul lui ce amenința să-i înghită întreaga ființă și toate gândurile. Dimineața ieșea din 

casă și se întorcea seara îngropându-și în fiecare zi inima câte puțin.
       Într-o după-masă care nu anunța nimic, fiind în drum deja spre casă se întâlni cu o cunoștință 

veche. Era o femeie de vârsta lui, s-au cunoscut acum mulți ani cu ocazia lansării unei cărți, el i-a 

dat un autograf, ea a mai rămas pe acolo, au mai discutat puțin și au avut parte de o idilă de neuitat. 

Apoi s-au despărțit brusc plecând fiecare pe drumul lui și întrerupând orice contact.
       După câteva întrebări de complezență, el află că ea o duce bine, are doi copii, un soț iubitor
și este pe cale să-și deschidă un salon de înfrumusețare în capitală. O viață superbă, împlinită 

din toate punctele de vedere. Iar ea află de la el că nu mai poate scrie, a rătăcit calea ce duce

la povești.
       - De ce nu scrii ceva despre mine?, îi șopti ea soluția salvatoare.
       - Da, aș putea scrie despre tine, mi-ar face plăcere, confirmă el fiind deschis de-acum
oricărei oportunități de a găsi o poveste. Numai că e nevoie să te cunosc foarte bine altfel nu aș
putea surprinde ce e în sufletul tău.
       - Atunci nu mai sta și întreabă-mă ce vrei să știi, spuse ea entuziasmată.
       - Care este cea mai neplăcută amintire a ta, adresă scriitorul întrebarea iar aceasta avu un
efect devastator. Femeia se schimbă la față, veselia de pe chipul ei dispăru ca prin farmec și 

în locul ei se instaură confortabil dezolarea. Chiar și vocea i se schimbă, o voce devine tristă

atunci când cuvintele nu-și mai găsesc ecoul nicăieri, sunt rostite de pe o culme de suflet și

se pierd în prima prăpastie a gândurilor. Acolo sălășluiesc demonii care târăsc bucăți 

de inimă în trecut.
       - Nu puteai să găsești o întrebare mai potrivită ca să afli ce stă ascuns în interiorul ființei
mele. La suprafață mă vezi că mă bucur de viață, încerc să o trăiesc așa cum știu mai bine și 

să-i fac pe cât posibil pe toți cei din jurul mei fericiți. Însă inima unei femei ascunde

întotdeauna secrete. Am să-ți spun o poveste despre cea mai tristă zi din viața mea.
       - Te ascult, răspunse fascinat scriitorul.
       - Să știi că nu mi-e ușor ce vreau să-ți spun, începu ea destăinuirea cu o voce tremurândă.
Dimpotrivă, mi-este foarte greu, crede-mă. Dar o voi face pentru ca tu să ai o poveste pe care 

să o scrii. Drama prin care am trecut atunci mi-a schimbat viața, m-a făcut să-mi pierd

încrederea în oameni și mai ales în mine însămi. Totodată i-am dezamăgit pe toți 

și la urmă m-am dezamăgit pe mine. Așa încep dramele, suferă cei din jurul tău care țin 

la tine apoi când ei lipsesc puțin se repede suferința asupra ființei tale și o devorează ca și 

un balaur nemilos până când nu rămân decât lacrimi și regrete. Tot ce e mai frumos înlăuntrul 

sufletului și al inimii dispare lăsând doar un gol imens ce nu va fi umplut cu adevărat niciodată. 

Desigur timpul atenuează durerea dar niciodată acel martor acuzator, acel gând care știe 

ce ai făcut nu va dispărea decât la sfârșitul clipelor vieții planând ca și un fel de blestem, 

o umbră permanentă asupra tot ce e frumos.
       - Îmi pare rău, nu am vrut să te întristez, o întrerupse scriitorul și o privi cu adâncă
compasiune.
       - Nu, eu am ales să-ți spun, zâmbi ea și în ochii ei se vedea o lumină ciudată. Eram 

în anul doi la facultate când am rămas însărcinată. Da, știu, este o poveste clasică în care 

o tânără rămâne gravidă iar tatăl copilului este un imatur și un laș care fuge departe

abandonându-și fără niciun regret "familia". Desigur fata nu poate să-l crească singură,

nu este nici pe departe pregătită să devină mămică și atunci nu are încotro decât să 

facă avort. Se întâmplă zilnic pe Pământ, poate la fiecare oră. A ajuns o practică 

obișnuită. Dar vrei să știi ce stă în spatele ei? Să fii conștientă că în loc să dai viață tu faci 

opusul? Oare cât de greu iei această hotărâre? Câte lupte se dau în sufletul
tău? Cât de mult îți dorești să nu fii nevoită să faci ceea ce urmează să faci? Și cât de greu 

accepți că nu ai încotro? Copilul tău, cum ar fi fost dacă... Și atunci vorbești cu el sperând 

că s-a întors în ceruri și te aude de acolo. Primul lucru ce-l faci este să îți ceri iertare 

de la el că nu a avut ocazia să vadă ce înseamnă să trăiești pe această lume, să crești, 

să înveți, să fii iubit și să iubești la rândul tău, să ai o familie frumoasă și în anii cei din 

urmă să ai parte de împăcare. După ce ți-ai cerut iertare îi povestești câte ceva despre 

tine, în fond ai fost mama lui. Petreci puțin timp cu bebelușul tău în gândurile tale apoi îți iei 

rămas bun, cumva trebuie să te reîntorci la viață pentru că ea nu așteaptă pe nimeni. 

Înainte să pleci îi promiți că nu vei uita niciodată... și făgăduiești că vă veți
reîntâlni din când în când într-un loc știut numai de voi la hotarul dintre simțămintele 

iubirii și speranței.
       Femeia se opri, ochii ei erau scăldați în lacrimi, oricum ar fi încercat nu ar mai fi reușit să
continue povestea. Cuvintele au rămas blocate ori poate nu mai era nimic de spus.
       Mathias obținuse o poveste, putea merge acasă și să se apuce de scris. Numai că era o
problemă. Această poveste era și povestea vieții lui. Atunci demult când Anna îi spusese că era
gravidă nu a știut cum să reacționeze și nu a fost sigur dacă poate fi un cap de familie. 

El era tânăr și avea promisiunea unui viitor strălucit, era apreciat și respectat, era un talent în 

devenire. Se bucura că este liber și poate să facă ceea ce-și dorește. Dar după ce s-a gândit 

mai bine a ajuns la concluzia că nicio altă realizare nu putea fi mai importantă în viață decât 

întemeierea unei familii. A alergat înapoi dar a fost deja prea târziu. Anna a fost de negăsit. 

După o scurtă vreme Mathias a ales să renunțe să o mai caute și până la uitare a mai fost 

doar un mic pas de făcut.
       Acum după trecerea unei mici veșnicii stăteau față în față și se priveau cu ochii

încețoșați de lacrimi. La masă era tăcere dar inimile lor vorbeau în șoaptă. Își spuneau 

una celeilalte că le pare rău. Apoi o inimioară de pui de om li se alătură și îi asigură că în final 

totul va fi bine.

Poetul fără poezie

Aș vrea să mă fi născut poet
Să pot vrăji această lume prin cuvinte,
Dar în versuri sunt analfabet
De uit vă rog să-mi aduceți aminte.

De-aș putea scrie o poezie
S-ar împlini și viața mea.
Îmi caut muza de-o veșnicie
Și nu găsesc pe nimenea.

Dar Timpul e al talentului hotar
Iar eu de vreau să compun o poezie,
Ma strădui multă vreme-n zadar...
Timpul e matematică și nebunie.

S-a schimbat lumea, nimic nu e la fel
Au murit marii poeți și e păcat
Versurile erau la un alt nivel
Parcă toți din Ceruri s-au inspirat.

Să fii poet cu grad de geniu
Se întâmpla o dată la suta de ani
Zece poeți într-un mileniu
În vremuri conduse de tirani.

Cât de minunată poate fi o poezie
Cuvintele toate, frumos ordonate,
Ce te poartă într-o lume de fantezie
Sa te învețe taina iubirii nesperate.

Aș vrea să mă fi născut poet,
Să pot să scriu o poezie.
M-aș trezi din visul incomplet
Al realității lipsite de magie.

Iubire fără sfârșit 2

  Iubirea este atunci când greșim față de persoana iubită și suntem în stare să
realizăm imposibilul doar pentru a repara greșeala; și știm cu toții definiția
imposibilului...
  Dragostea este atunci când imaginea persoanei iubite face mai mult decât toate
cuvintele din lume.
  Ce este dragostea? Un puzzle din sentimente omenești ale cărei piese sunt într-o
continuă schimbare.
  Știi sigur că iubești pe cineva atunci când seara înainte să adormi îți faci
planuri de viitor în legătură cu persoana respectivă.
  Dragostea adevărată se petrece atunci când inima continuă să iubească chiar
dacă mintea îi cere să înceteze acest lucru.
  În această lume nu există niciun test pe care iubirea adevărată să nu-l treacă.
  V-ați întrebat vreodată cum ar fi arătat această lume dacă nu ar fi fost creată din
iubire?
  Dragostea este atunci când îți întâlnești jumătatea și știi că toate citatele
nemuritoare care se referă la iubire sunt adevărate, ba mai mult...
  Un om este o fărâmă de iubire desprinsă dintr-un colț îndepărtat al Universului.
  Recunoaște! Ai mai simțit ceva asemănător ca și iubirea? Sau a fost cel mai
înălțător sentiment?
  Dacă pornești în căutarea iubirii și ajungi la marginile Pământului, ei bine,
  Pământul este rotund iar ca să găsești Iubirea este doar o chestiune de timp.
  În povestea dragostei, happy end-ul nu este niciodată garantat.
  Iubirea este atunci când ești dispus să-ți sacrifici sufletul pentru fericirea
celuilalt. Oare ce înseamnă când îți pierzi sufletul? E atunci când ai dat totul și totuși
nimic nu se va mai schimba niciodată.
  Dragostea este atunci când ții strâns în brațe persoana cea mai apropiată de
inima ta și te gândești că Dumnezeu ar putea acționa în acea clipă, ai câștigat jocul
Iubirii, ți-ai găsit jumătatea, acum Timpul s-ar putea opri iar tu și perechea ta ați putea
primii pe drept premiul Nemuririi.
  Frumusețea nu are nimic de-a face cu iubirea, Ea este jocul inimilor care se
privesc de la depărtare și încearcă să se cerceteze dincolo de aparențe.
  Din iubire se naște suferința, dar iubirea se naște de nicăieri.
  Dragostea este ceva ce se produce inevitabil, nimic nu o poate opri. Idealul
oamenilor este acesta: să-și găsească jumătatea.
  Există o problemă în ecuația iubirii: sufletul și inima omului sunt pline de
îndoieli. Nimeni nu mai este sigur de nimic, dragostea pare atunci un fel de capcană.
  Iubirea este singurul sentiment pe care-l simți limpede și totuși nu poți să-l
explici.
  Dragostea este hotarul lacrimilor; atunci când totul pare pierdut există o forță
care înlătură amărăciunea, se numește speranța dragostei.
  Ai vreo lege împotriva Iubirii? Atunci Ea va lupta împotriva tuturor legilor
impuse de tine. Dragostea adevărată se manifestă fără reguli.
  Care este rolul dragostei dacă nu poate reinstaura nemurirea?
  Mi-e teamă că peste câtva timp toate poveștile de dragoste vor fi interzise,
atunci ce mă fac?
  Nicio altă forță nu poate acoperi puterea dragostei. Ea se naște în prima dorință
a atingerii...
  Iubirea se arată de puține ori, este prețioasă și dacă cineva nu are cunoștințe
despre viață atunci cu siguranță nu are cunoștințe nici despre iubire. Ele sunt legate
strâns dar se deosebesc printr-o subtilitate de nedescris (numită deseori atitudine).
  Dragostea, poți avea încredere în ea. Devine peste ani, de la părinți la copii,
penibil de neschimbată. Toată legea e aici!
  Am greșit tot timpul, Viața nu are nevoie de scriitori să reamintească oamenilor
importanța iubirii, aceasta e impregnată cu litere de neșters înlăuntrul inimii lor. Un
scriitor poate în cel mai bun caz să readucă aminte.
  Dragostea este mânată de spiritualitate, de speranțe, de visuri, de un viitor
strălucit, de imaginația a "cum va fi dacă"... Iubirea devine pradă idealurilor a cum
am vrea noi să fie ea... pe când Ea este și devine așa cum ... credem noi că e logic să
fie!
  Puține argumente trec peste logica omenească, nici măcar Iubirea nu e judecată
după dorințele sufletului; rațiunea creierului combate sentimentele umane.
  Fără îndoială creierul e expertul logicii dar niciodată nu mi-aș încredința
hotărârile Cuiva care nu are sentimente.
  Dragostea e atunci când nu mai ai ce să faci și abia atunci scoți ce e mai bun
din tine!
  Iubirea e peste toate sacrificiu: nimeni, când riscă, nu riscă tot, mai lasă puțin.
Dar în dragoste sunt clipe în care trebuie riscat totul.
  Dragostea este atunci când prezinți fata ce o iubești părinților tăi și stai cu
inima în dinți și speri că viitorul va fi perfect.
  Iubirea este atunci când orice ai face ajungi la aceeași concluzie: fără Ea ești un
fel de Nimeni și Nimic.
  Iubirea este atunci când, dacă ești scriitor și ai scris enorm de mult despre
iubire cumva mai găsești puterea de a inventa câteva rânduri.
  Dragostea este atunci când ești singur, piesa favorită s-a terminat și tu ai vrea
să continue la nesfârșit.
  Iubirea este atunci când viața nu poate continua fără iubire, riscă să fie trăită
fără niciun scop.
  Dragostea este rezultatul gândurilor manifestate de om pe Pământ.
  Iubirea e atunci când Dumnezeu îți răspunde la rugăciuni.

Ultima scrisoare

    Mă plimbam desculț pe nisipul auriu și mă bucuram ca și un copil atunci când
valurile mării veneau fioroase înspre țărm dar abia ajungeau până la mine iar apoi se
retrăgeau brusc părând hotărâte să mă prindă data viitoare. Zâmbeam și îmi părea
nespus de bine că pot fi într-un loc unde simțeam că sufletul meu este liber. M-am
gândit ce putea fi mai frumos pe lumea aceasta decât o seară călduroasă de mai pe
malul mării? Soarele apunea și colora orizontul cu nuanțele unui foc care se stinge.
Ascultam sunetul valurilor și cântecul unor pescăruși rătăciți. Simțeam că aș putea
fugi cu brațele deschise și să îmbrățișez Viața, eram extrem de fericit pentru acea
Clipă și că mă aflam în acel Loc.
    Prietenii mei mă așteptau la hotel, urma să ieșim în oraș, să luăm cina la un
restaurant celebru ce servea specialități legendare. Ar fi fost timpul să plec după ce
hoinărisem o vreme fiindcă așa am simțit nevoia. Sunt lucruri de care un om se poate
bucura doar de unul singur fiind încă în căutarea identității sale. Și probabil aș fi făcut
cale întoarsă dacă nu aș fi zărit ceva în depărtare. Da, nu greșeam, privirea nu îmi
juca feste, era o sticlă destul de mare. Avea o formă ciudată, trebuia să mă apropii să
o văd mai bine. Am ajuns lângă ea și am ridicat-o din nisipul ud în care eșuase. Era o
sticlă grea, de culoare închisă, avea forma unei pere. Avea un dop straniu care
închidea etanș conținutul. Nu mi-a venit să cred, sticla nu era goală. Avea înăuntru o
hârtie făcută sul. Inima a început să-mi bată cu putere în piept, m-am uitat împrejur ca
un om care descoperă o comoară și vrea să fie sigur că nu-l mai vede nimeni. Dopul
nu l-am putut desface așa că am luat o piatră și am spart sticla. Eram nerăbdător să
văd ce scria pe misterioasa hârtie. Imaginația mea a luat-o înainte și-mi șoptea că nu
mai este timp de pierdut, poate cineva are nevoie urgentă de ajutor.
    Iată ce am putut să citesc:
 
      Scrisoarea mea nu este specială, sunt doar câteva gânduri adunate ale unui om simplu
care a ales să plece de bunăvoie din civilizație și să se retragă pe o mică insulă pustie.
    Un om pleacă atunci când nimeni și nimic nu încearcă să-l convingă să rămână.
    Am plecat deoarece sunt împotriva unui Sistem invincibil. Când ceva este de
neînvins, pleci. Nu pentru că ai fi laș, dimpotrivă!
    M-am săturat pe drept să văd peste tot în jurul meu oameni care-și urmăresc
pretutindeni și întotdeauna propriul interes.
    Oare ce vor oamenii de la viitor? Nimic nu le ajunge, nicio tehnologie nu îi
îndestulează. Nu doresc să mai facă nimic ci totul să se facă de la sine după ce apasă
niște butoane. Oricum, lenea este un păcat capital.
    Ce mai sunt prieteniile? Niște oameni care stau la masă și fiecare se uită în
propriul telefon și trăiește în propria lume. Așa ceva nu se cuvine.
    M-am săturat să-mi pese de opinia lumii întregi din jurul meu; acum eu sunt
lumea mea.
    Am renunțat la lume fiindcă această lume a renunțat demult la oameni.
    Pentru că atunci când vreau să spun ceva ce este bine sau rău trebuie să mă
gândesc oare ce vor spune ceilalți referitor la afirmațiile mele; acum pot spune ce
vreau și atunci când vreau.
    Oare aceasta este viața oamenilor: să încerce să trăiască independent de
diavolii personali și aproape de propriul Dumnezeu? Există doar un singur Dumnezeu
și același Diavol. Poruncile Domnului sunt clare, pe când Satan nu are lege.
    Voi vă uitați la știri? Eu acum sigur nu mă uit. Dar dacă m-aș uita aș vedea un
mix de nenorociri al ființelor umane. Dar e normal, tot ce se difuzează la televizor
promovează violența. Programul se face pe baza a ceea ce le place la telespectatori,
pentru ca ei să se uite și astfel televiziunile să încheie pe baza audienței contracte
gigant de publicitate. Și ce le place atunci la oameni să vadă? Ei aleg să vadă moarte
pe micile ecrane. Dar asta nici măcar nu le mai dă fiori.
    Am plecat deoarece ultimul lucru pe care-l puteam pierde a fost încrederea în
omenire, dar nimeni nu poate să piardă acest lucru – ar fi ca și cum noi, dacă am
putea interveni într-o chestiune de viață și de moarte făcând diferența, doar am sta și
am privi... Eu cred în omenire și dacă va fi nevoie să o ajut atunci mă voi întoarce.
    Mi-e urât să văd oameni măcinați de propriile idealuri, să-i văd cum îi calcă în
picioare pe semenii lor pentru motive puține și obscure.
    Nu mai înțeleg de ce nu mai zâmbesc oamenii. Altă dată zâmbeau mai mult,
erau mai prietenoși. Poate acum au visuri mai multe și dorințe mai mari și sunt în
totalitate absorbiți de acest lucru. Și ei nu înțeleg de ce nu se îndeplinesc. Pare a fi cea
mai grea întrebare și totuși eu pot răspunde cel mai ușor la ea: visurile, sub o formă
sau alta devin întotdeauna realitate dar niciodată nu va fi exact așa cum și-au dorit.
    În această societate adevărul zace îngropat într-o mie de minciuni. De multe ori
toată lumea minte pe toată lumea.
    Viața a ajuns să fie un joc dictat de către o societate manipulativă.
    Mi-a fost îndeajuns să văd sărăcia. Oameni care lucrează și nu-și permit altceva
nimic decât să trăiască la limita supraviețuirii. Bătrâni care au muncit o viață întreagă
și nu le ajunge pensia de la o lună la alta deși ei mănâncă puțin și doar câteva feluri
simple de mâncare. Copii care sunt pe drumuri alături de câinii vagabonzi.
    Aceleași întrebări și aceleași răspunsuri de când există lumea, "Ce mai faci?",
"Bine!". Sunt deplin convins că toată lumea face bine... :) Știu că oamenii duc o
luptă nesfârșită cu ei înșiși și că nu pot învinge. Dar victoria asupra sinelui nu este așa
importantă ci condițiile bătăliei sunt.
    Am văzut vieți ruinate din cauză că oamenii au renunțat să mai creadă în ei
înșiși. Dar atunci când nu mai crezi în tine poți întotdeauna crede în Dumnezeu.
    Oamenii amăgesc pe oameni. Într-o zi totul va fi bine! Ei bine, într-o zi totul
va fi așa cum grupul restrâns al celor mai bogați oameni din lume va vrea să fie.
    Pentru ce să stau? M-am săturat de imperiul de beton, aluminiu și plastic. În
natură mă pot regăsi pe mine și mă pot bucura cu adevărat de fiecare răsărit și apus de
soare.
    Să rămân să mănânc de trei ori pe zi o mâncare plină de conservanți și cele mai
periculoase combinații de E-uri și alte chimicale? Oare de ce fac oamenii cancer?
    Rolul omului în societatea modernă este să meargă la bancă și să ia un credit.
Apoi să-și cumpere o casă și o mașină. Iar acel credit să-l plătească aproape toată
viața. Tocmai simplitatea face ca Sistemul să funcționeze. Însă ce se întâmplă când pe
om îl ajunge o nenorocire sau mai grav, Statul își faultează cetățenii cu câteva legi
impuse de conducătorii Sistemului? Va trebui să muncească mai mult și nu va mai
avea energia să se gândească la nimic.
    M-am săturat de un cuvânt ce-l aud zi de zi, terorism. Oamenii chiar nu înțeleg
că nu pot opri un război cu un alt război? Răul nu se poate învinge tot prin rău, binele
învinge răul.
    Cum aș putea continua să trăiesc într-un loc unde cel mai important cuvânt
dintre toate și-a pierdut semnificația? Termenul iubire a fost înlocuit cu mulți alți
termeni: interes, logică, siguranță deplină, gândire rece și tot ce nu este legat de
inimă.

     După ce am terminat lectura, am zâmbit și m-am uitat pentru câteva clipe în
zare. Orizontul era neschimbat, marea era aceeași. Am mototolit hârtia și am aruncat-o
în valuri.
    M-am întors grăbit către hotel fiind convins că deja prietenii mei mă așteptau
nerăbdători să pornim în oraș. Doi din grupul nostru stăteau afară pe câte un șezlong,
pe ceilalți nu i-am văzut.
    – Hei, când plecăm? am întrebat voios.
    – Imediat, îmi răspunse indiferent unul dintre ei în timp ce butona telefonul.

Regele florilor

      Fluturașul Rovin se pomeni singur la începutul unei zile călduroase de vară în mijlocul celui mai frumos câmp de flori sălbatice pe care l-a văzut în toată viața lui. Nu-i plăcea să recunoască dar era singurul câmp pe care-l văzuse vreodată. Nu-și mai aducea aminte cum a ajuns acolo, dar, fiind acolo, paradisul și realitatea erau totuna. Știa să facă un singur lucru și-l făcea bine, zbura. Era atât de fericit și își închipuia că este regele tuturor florilor pe care le vedea de la înălțimea la care plutea încoace și încolo fără nicio țintă. Uneori închidea ochii, își desfăcea larg aripile și lăsa vântul domol să-l poarte în voia lui. Era pentru el ca și o joacă nesfârșită sau uneori câte un vals nebunatic cu firele de păpădie ce se ridicau de peste tot la cer. La un moment dat, de la atâta vânzoleală obosi. Cu toate că se credea regele florilor când se apropie de una inima începu să-i bată mai repede în piept. Văzu o floare mare, galbenă. Ajunse în preajmă și zbură în cercuri deasupra ei. Își făcu în cele din urmă curaj și o întrebă sfios dacă se poate așeza undeva pe o petală fiindcă este tare obosit. Floarea șușoti puțin cu vântul și apoi își înclină aprobator capul. Rovin se puse așadar ușor pe o petală și abia atunci realiză că este sleit de puteri. Ațipi o vreme dar necunoscând împărțirea timpului nu putea ghici dacă a dormit mult sau puțin. Se trezi revigorat și chiar după ce își deschise ochii zbură instantaneu ca și cum ar fi fugit de cineva. Dar nu era nimeni. Se simțea atât de liber, ca și cum întreaga lume era a lui. Îl trecu un fior și tresări, ceva nu era bine. A uitat să-i mulțumească florii că l-a găzduit așa că s-a întors din drum. Surpriză, mai era cineva acolo așezat ca pe un tron în mijlocul petalelor. O arătare galbenă ce nu părea deloc prietenoasă. Era înarmată cu o suliță lungă pe care cu siguranță ar fi folosit-o la nevoie. Rovin făcu cale-ntoarsă instantaneu, i se făcuse puțin frică. Își puse totuși în gând că va veni tot la acea floare când e obosit și după ce va spune mulțumesc se va mai odihni iarăși în brațele ei. El și floarea ar putea deveni buni prieteni și să vorbească despre vreme sau ce se mai petrece cu alte vietăți de pe câmp. Da, este un plan bun, se va ține de el.

       I se făcuse brusc foame și atunci realiză că nu mâncase nimic toată ziua. Rovin simțea cum îl părăsesc puterile și căută cu privirea iarăși flori. Trebuia să fie cât mai viu colorată; avea să meargă de această dată la cea mai impunătoare floare de pe câmp și să guste puțin nectar. Văzu în depărtare o floare roșie. Se apropie în viteză și vru să meargă direct să se înfrupte din delicioasa sevă. Dar se opri înaintea ei. El, regele, nu îndrăzni să se așeze pe floare înainte să-și ceară voie. Și de data aceasta era copleșit de emoții. Dar dacă floarea avea să-l refuze? O privi, văzu cum stă semeață ridicându-se deasupra ierbii ca o statuie vie, un monument al frumuseții ce simbolizează minunea naturii și a creației. Vru să plece nedorind să o deranjeze nici măcar cu o bătaie de aripi. Dar floarea se mișcă, se înclină puțin înaintea fluturelui. Rovin nu mai stătu mult pe gânduri și în clipa următoare deja se hrănea din cel mai delicios nectar pe care l-a gustat vreodată. Acum că era sătul își luă zborul dar își învățase lecția așa că nu uită să mulțumească pentru masă înainte de a pleca. Era plin de energie și de viață simțind că poate face orice îi trece prin minte. Acel câmp, ținutul unde se autoproclamase rege, era mirific, un ocean de culori și o colecție unică cu cele mai splendide flori. Ce fericit era că zbura și putea admira peisajul de sus. Chiar dacă era rege și avea toată puterea nu ar fi schimbat ceva din ce vedea cu ochii – totul era parcă dinainte aranjat ca să fie pe placul lui.

       Când nimic nu părea să perturbeze explorarea domeniului său, o umbră întunecă strălucirea soarelui. Se uită în sus și încremeni. O pasăre se îndrepta înspre el cu o viteză năucitoare. Un fior rece, de moarte, îl străbătu pe Rovin... acum nu mai conta nimic, fie trăia, fie murea. Așteptă până când pasărea se apropie de el atât de mult încât aproape că-i putea atinge ciocul, apoi zbură brusc pe sub ea și se ascunse după o floare albastră. Pasărea închise ciocul și se înălță chiar la limită înainte să dea cu capul de pământ. Doar că nu prinsese nimic în cioc. Fiind cu spatele nu văzuse unde se ascunse fluturașul. Nici nu mai întoarse capul să încerce să-l caute. Așa era vânătoarea, uneori cu succes, alteori cu pagubă și mai era atunci când vânătorul devenea vânat. În natură supraviețuirea este arta temerarilor.

       Rovin scăpase cu viață. Încă își simțea inima bătând tare și zborul lui era cam nesigur. Parcă acum se și săturase de acel câmp, vroia să zboare altundeva unde să nu mai fie păsări. Îi părea rău că lasă florile acelea frumoase în urmă dar uneori vine o vreme când până și regii își părăsesc țara dacă se simt în pericol. Așa că își fixă privirea înainte și zbură razant chiar puțin deasupra firelor de iarbă.

       Ajunse după mult timp la marginea câmpiei. Începea pădurea, primii copaci apăreau ca niște străjeri uriași păzind un portal către o lume întunecoasă. Nicidecum nu avea să intre în pădure, era puțin sinistru pentru Rovin. Se întrebă oare ce fel de rege domnește prin acele locuri. Avea cu siguranță să fie unul neînfricat și cu puteri nemaiîntâlnite – Stăpânul copacilor. Un mic sunet îi întrerupse șirul gândurilor. Se auzi un susur de izvor. Da, urechea nu-l înșela, cu siguranță era apă undeva. Se îndreptă fără șovăială înspre locul de unde venea zgomotul. Avuse dreptate, înaintea lui șerpuia un pârâu lat de o palmă. Apa era perfect curată, razele soarelui ce se reflectau în ea o făceau să pară un veșmânt transparent cusut cu fire din aur.

       - De ce nu bei apă dacă ți-e sete și doar te uiți la ea? E puțin rece dar habar nu ai cât e de bună așa, auzi Rovin o voce feminină în spatele lui. Se ridică un metru în aer în zbor și abia apoi se întoarse speriat către interlocutoarea apărută de nicăieri. O văzu și rămase pentru o clipă locului, i se tăiase respirația. Se uita cu ochii mari la un fluture de o frumusețe rară, cu aripile mari, în trei culori toate către mov și îmbinate într-un mod armonios ce trăda perfecțiunea. Există locuri, persoane sau clipe în timp ce sunt atât de extraordinare încât descrierea lor nu poate fi făcută prin simple cuvinte. Acele cuvinte ce le-am folosi ar putea poate să ofere o oarecare imagine palidă, o copie practic fără valoare a unui original sigilat în inimă și închis în seiful sufletului. Cuvintele ar relata cumva un moment dar niciodată nu ar fi în stare să surprindă magia din spatele lui. Ea poate fi trăită doar de cei prezenți, atunci și acolo. Rovin simți ceva și se cutremură – îl învăluia un sentiment nou și inexplicabil. O căldură plăcută puse stăpânire pe el, era brusc fericit fără să știe de ce și zbură acum în sus și în jos fără măcar să realizeze acest lucru.

       - Mulțumesc, mulțumesc! repetă el. Pe moment nu putea zice mai mult, nici nu mai încercă, doar s-ar fi făcut de râs. Oare cine era cea care se afla în fața lui? O fi vreo prințesă, gândi. Trebuia să fie, probabil ea era Zâna Apei și al ei era râulețul. Da, de aceea i-a spus că poate să-și astâmpere setea. Ce prințesă de treabă!

      - Mă numesc Romina, spuse fluturașul mov. Pari cam pierdut, continuă ea repede. Oricum îmi pare bine că te-am întâlnit, mă simțeam cam singură, acum urma să străbat câmpul din față, deja văd de aici că e plin de flori încântătoare.

       - Numele meu e Rovin, se opri din zburat fluturele și se așeză pe o bucată de lemn ce era pe jumătate scufundată în apă. Vru să mai spună că este regele florilor de pe câmp și că tot acel ținut este al lui, că a dus lupte înverșunate cu păsări dar lăudăroșenia nu făcea parte din caracterul lui așa că mai bine tăcu.

       - Vrei să mergem împreună pe câmp? Sigur mai sunt vreo trei ore de lumină, ne mai putem bucura puțin. Sau tu ai avut alt plan? Poate tocmai de pe câmp vii, așa-i? întrebă puțin descumpănită Romina.

       - Sunt păsări pe câmp, este un loc periculos, zise cu glas scăzut Rovin.

       - Of, dar sunt flori atât de frumoase, spuse cu deznădejde Romina. Eu am tot urcat pe firul apei în sus și în afară de iarbă nu am văzut mare lucru.

       - Bine, vin cu tine, încuviință cu hotărâre Rovin schimbând și tonul vocii sale. Câmpia este ceva mirific și cu siguranță îți va plăcea. Atâtea flori nu ai fi visat că există, toate sunt diferite, unice și altceva nici nu îți mai poți dori să vezi pe lumea aceasta.

      Doi fluturi, unul mov și celălalt albastru zburau unul lângă celălalt din când în când întorcându-și capul spre a-și întâlni privirile și atunci o mare liniște punea stăpânire pe sufletele lor. Nu se putea întâmpla nimic fiindcă erau împreună. De se uitau în față se simțeau singuri și se crea un gol în inimă ce trebuia umplut repede și atunci era de ajuns o simplă privire aruncată în lateral pentru ca totul să redevină perfect. Dragostea este precum un foc ce se aprinde brusc și mistuie totul în cale. Este de nestăvilit, de altfel nici nu vrea nimeni să-l oprească. Ea se manifestă sub multe forme și apare până și în cele mai neașteptate locuri. Are puterea de a schimba vieți și a modifica destine. Mântuie sufletele și salvează inimile celor care se rătăcesc pe cărările vieții și nu știu încotro s-o apuce. Dragostea este oricând pregătită să se transforme în iubire profundă și pasiune, mereu pregătită să ia naștere și nicicând gata să se sfârșească. Este o forță creată dinainte de viață, de fapt viața s-a format din dragoste și atunci când murim ea ne poartă sufletul în brațe și-l așează în fața Marelui Creator. Dragostea este atunci când doi fluturi zboară fericiți uitându-se tot timpul unul la celălalt și pornesc în căutare de flori pe un câmp fermecat și știu că trăiesc doar o zi pe Pământ...

      Un om trăiește în medie 28000 de zile. Se număra mai ușor în ani, dar toți anii sunt un fel de o zi mai lungă.

DESPRE REUȘITA ÎN VIAȚĂ

O altfel de recenzie    „Straight Outta Compton” - 2015

     - Yo Dre! 

     - What up?

     - I got something to say!

      "Niggaz Wit Attitudes", o adunătură de tineri în fața unei mulțimi în delir. Vocea unei generații și a unei culturi aparte, a unei rase cu care istoria a fost nemiloasă și neiertătoare. Dar istoria se îndreaptă, oamenii se schimbă și odată cu ei nici mentalitățile nu mai sunt la fel. Uneori când ne uităm în spate nu ne vine să credem ce au făcut strămoșii noștri, probabil ni se pare că prețul plătit ca lumea să fie așa cum o știm noi astăzi a fost totuși prea mare. Poate putea fi altfel, nu cu așa multă suferință, cu mai puține războaie și nu cu atâția oameni care au murit pe nedrept. Dar dacă istoria nu se poate schimba cu siguranță altfel stau lucrurile în privința viitorului.

      Să revenim însă la film. Dr. Dre, geniul din spatele tuturor, un DJ tânăr care câștiga 50 de dolari după o noapte de mixat și care locuia în ghetou laolaltă cu părinții. Același om care a exersat o noapte întreagă cu Eazy-E în studio doar ca să înregistreze primul vers al unui cântec. Numai că viziunea unui om face diferența între reușită și eșec.

      Cât de tare trebuie să crezi în visul tău astfel încât să fii în stare să modifici realitatea? Eazy-E nu era cântăreț dar Dr. Dre a schimbat acest lucru și peste puțin timp l-a transformat pe Eric Lynn Wright în legendă. Doar că moartea nu ocolește nici legendele. R.I.P. Eric

      Un grup – „N.W.A.” - care a zguduit America sfârșitului anilor 80. Pentru că își permitea să spună lucrurilor pe nume și să arate cu degetul spre problemele discriminării rasiale, să sublinieze faptul că toți oamenii sunt la fel și ar merita drepturi egale în viață indiferent de culoarea pielii. Clar, versurile erau vulgare, dar cum puteau să atragă atenția? Brutalitatea poliției și arestările ilegale împotriva negrilor erau pe atunci la ordinea zilei (și acum?!). Cum pot fi atare lucruri juste sau de înțeles? Eu mă voi abține totuși să reproduc ce au afirmat ei în acel cântec celebru dedicat oamenilor legii.

      Să nu trec mai departe fără să-i amintesc pe ceilalți membri ai formației: Ice Cube, Dj Yella, MC Ren – toți cu realizări majore în viață, cu o emblemă de pionieri și deschizători de drumuri pe care o poartă mândri și care le reamintește și lor de unde au pornit.

      E ciudat să scriu despre acest film când nu e regizat nici de Spielberg, Tarantino, James Cameron ș.a., nu e nominalizat nici la Oscar și nu joacă De Niro, Al Pacino, Hopkins etc. Dar pot să scriu despre ce vreau. Probabil nu voi mai face vreo altă recenzie, există critici de film care duc această știință la rangul de artă.

        Reușita în viață, acesta e titlul de fapt. Andre Romelle Young aka Dr. Dre a câștigat 620 milioane de dolari doar în 2014, anul în care a vândut compania Beats celor de la Apple. Nu această afacere îl recomandă ca un om care a avut succes. Dar să ne gândim: tânăr, fără speranță, de culoare, sub influența găștilor de cartier, cu droguri, arme, băutură la discreție, cu un venit mult sub limita supraviețuirii. Șansă de reușită: one in a million. Atunci dacă șansele sunt împotriva unui om cum reușește acesta să se ridice deasupra tuturor? Iar apoi cum poate să plece din „N.W.A.” când trupa era pe culmile succesului? El nu prea cânta, nu ar fi putut continua o carieră solo. Dar a făcut ce a știut mai bine: a găsit talente și i-a promovat. Dar cum a putut pleca cu nimic din „Death Row Records” după ce a clădit acel imperiu împreună cu Suge Knight? Toată munca și viața lui erau în acel studio; acolo unde înregistrau piese devenite ulterior hit-uri artiști (pe atunci doar niște băieți de cartier cu oarece talent la rime) precum Tupac, Snoop Dog, MC Hammer și lista ar putea continua.

        A început aproape de la zero, iarăși. Când realitatea nu e bună poți alege să privești în viitor și să modifici șirul evenimentelor din realitate astfel încât să programezi ziua de mâine așa cum vrei. Se mai numește îndeplinirea dorințelor. Oare din ce perspectivă trebuie să privești viitorul ca să-l poți descoperii pe unul dintre cei mai buni rapperi din istorie (dacă nu chiar cel mai bun!) și să crezi în el chiar dacă este alb. Adică, să fim serioși! Dacă cineva nu a avut din start nicio șansă acela a fost Eminem. Dar Dr. Dre a crezut în el și l-a ajutat să ajungă cel mai sus. Să nu uităm de 50 Cent și desigur mulți alții. Vreau să fiu puțin ironic (ori nu neapărat) : dacă Dr. Dre și-ar pune în cap m-ar putea învăța și pe mine să cânt rap și să primesc cândva un disc din vreun material prețios. Și eu am avut note mici la muzică. Totuși nu vreau să fiu înțeles greșit. Nu ridic nimănui statui și nu elogiez pe nimeni. La orice oră pot scrie alte materiale asemănătoare și să aleg alți protagoniști care au reușit să facă din nimic ceva uriaș care va dăinui în timp. Ideea este cu totul alta.

        De ce am scris acest material? Din mai multe motive. Nu, nu am înnebunit deci aceasta nu face parte din listă. În primul rând pot să scriu ce-mi trece prin cap, nu trebuie nimeni să fie de acord la fel cum toată lumea poate fi împotrivă. În al doilea rând pentru că într-un fel sau altul toți am auzit de acești oameni sau îi vedem în filme ori pe canalele de muzică unde se afișează cu mașini scumpe, bani, mult aur și femei frumoase (nu, nu sunt maneliști de peste ocean!). S-a întâmplat să văd acum ceva timp filmul și îmi pare că are ceva special, nu la vedere ci mai degrabă ascuns undeva cu o dibăcie de maestru. Am verificat veridicitatea poveștii din „Straight Outta Compton” folosind mai multe surse și toate s-au confirmat. Și atunci revin la aceeași întrebare: Cum reușesc alții acolo unde cei mai mulți dau greș? Cum încearcă alții ceva nou și au succes în direcția în care mulți nici nu cred că merită efortul de a se gândi?

Răspunsul e simplu: I got something to say!