JOCUL DESTINELOR

     În a opta dimensiune, într-un loc pe care mintea omenească nu și-l poate închipui fiindcă până și imaginația omenească are limite, stăteau două creaturi albe ce emanau o lumină puternică care risipea întunericul pe distanțe uriașe.
     Era o liniște desăvârșită și se putea simți o energie stranie că plutește în aer. Din locul în care se aflau cele două creaturi se puteau vedea stelele din Univers ca o pădure deasă și întunecată într-o noapte cu luna ascunsă după nori și luminată de milioane de licurici.
Ființele spirituale nu vorbeau cu voce tare, ele comunicau prin puterea gândului.
     - Armaneo, ce te preocupă? întrebă o creatură pe cealaltă.
     - A trebuit să intervin în destinul cuiva. Dar de această dată a fost mult mai complicat ca de obicei și nu am reușit să..., apărură mici interferențe și Armaneo își pierdu puțin din strălucire și nu mai avu putere să termine propoziția.
     - Pari foarte afectat. Povestește-mi te rog, își coborî puțin vocea Dioflius.
     - A fost o zi friguroasă de iarnă, gerul îmi părea că are puterea să crape pietrele, că s-a transformat într-un uriaș de gheață care are o sabie cu o mie de tăișuri pe care o folosește fără milă și dă cu ea în stânga și dreapta la nimereală. Cerul era acoperit de o perdea densă de nori, fulgii de nea așteptau parcă un semn să se năpustească furioase spre pământ și să-l inunde. Vântul termina de zugrăvit acest peisaj înghețat și pustiu urlând de la capătul lumii  și trimițând rafale ca niște săgeți menite să sperie piscurile semețe ale munților. Vreme cumplită ce i-a prins pe trei alpiniști oprindu-se pe un mic loc drept al unui versant la o distanță nu foarte mare de a cuceri vârful de munte propus. Erau supărați că trebuie să abandoneze acest proiect și vor avea de făcut cale întoarsă cu capul plecat precum cei învinși în luptă. Dar nu aveau încotro, viscolul era pe cale să înceapă în orice moment și chiar dacă l-ar fi înfruntat, cu siguranță întunericul avea să-i izoleze acolo sus. Așa că s-au împăcat cu ideea și după ce s-au sfătuit puțin s-au întors cu spatele la munte dând să coboare. Și eu am vrut să plec de acolo, mulțumit că personajele mele au luat decizia corectă și totul va fi în regulă. Doar că..., Armaneo întrerupse iar firul poveștii și de această dată se cutremură.
     - Înțeleg că s-a întâmplat o tragedie și știu că nu ai mai putut face nimic. Așa sunt oamenii uneori. Dar te rog, știu că ți-e greu dar vreau să știu ce s-a întâmplat.
     - Nu mi-e ușor să-mi amintesc, începu Armaneo cu voce stinsă. Erau trei alpiniști: un băiat tânăr, sora lui mai mică cu doi ani și logodnica lui care era gravidă doar că nimeni nu știa încă. Alpinismul era viața lor, mai mult decât un hobby - aproape o obsesie. Și erau buni, formau o echipă adevărată și au cucerit vârfuri ce cu greu s-au lăsat cucerite. Și se bucurau, erau cu adevărat fericiți făcând ceva ce le place. Dar să lăsăm viețile lor și să revin la ce s-a întâmplat acolo. Băiatul s-a oprit. A desfăcut legăturile cu care erau legați toți împreună și le-a anunțat pe fete că el își va continua drumul în sus. Singur e mai rapid și acea culme trebuia cucerită dacă tot s-a ajuns până acolo. Eu am stat locului nevenindu-mi să cred. Am închis ochii și am avut o viziune. Apoi m-am dus lângă ei. Dar habar nu au avut că sunt acolo, oamenii s-au îndepărtat mult de ceruri. Le este imposibil să ne vadă, eventual atunci când strigăm tare ne aud dar parcă niciodată nu ascultă.
     - Așa e dar nu-i putem abandona, interveni Dioflius. Ei poate ar vrea să asculte dar au impresia că știu mai bine. Ori fac ce de fapt nici ei nu vor să facă.
     - Am urlat cât de tare am putut să-și pună urgent legăturile înapoi, continuă Armaneo absorbit în gândurile lui. A fost prea târziu. O bucată mare de zăpădă și gheață s-a dizlocat deasupra lor și a venit peste ei apoi s-a transfomat într-o avalanșă uriașă ce a măturat munții.
     - Au murit? întrebă Dioflius brusc.
     - Nu atunci și nu toți, de această dată lui Armaneo îi dispăru pentru o clipă strălucirea de tot dar continuă totuși cu greu. După ce muntele s-a scuturat de podoaba albă și grea l-am văzut pe băiat întins pe spate cu brațele larg deschise. Ținea în mâini câte o frânghie iar de partea cealaltă, deasupra abisului și morții atârnau două suflete.
     - O Doamne, suspină în tăcere Dioflius.
După o clipă de liniște, Armaneo continuă:
     - Totul s-a desfășurat în câteva secunde, a fost atât de puțin timp. Băiatul și-a adunat toate puterile și tremura de la cât îi erau de încordați toți mușchii încercând să realizeze ceva supraomenesc. Dar frânghia aluneca prin palme și nu mai era mult până la capetele ei. Trebuia să dea drumul la una dar el striga "Vă salvez imediat!". Îi curgeau lacrimile și plângea fiind conștient de alegerea pe care trebuia să o facă. Se uita pe rând la fiecare mână, s-a uitat de zece ori și vedea doar cum funia tot alunecă încet. Trebuia doar să deschidă una dintre pălmi. Cineva murea, altcineva era salvat. M-am dus lângă el, m-am uitat în ochii lui, i-am luat capul în mâinile mele și i-am spus: "Trebuie să dai drumul la cineva acum! Deschide palma dreaptă!" Am făcut eu alegerea pe care el nu ar fi fost în stare să o facă niciodată. Vocea mea a auzit-o clar în interiorul lui. Și-a ținut răsuflarea și a deschis puțin palma. Frânghia s-a grăbit în jos dar el și-a închis repede palma înapoi și cu o forță venită de nicăieri a blocat-o la loc. Și nu i-a mai dat drumul.
     - Era o decizie imposibilă dar trebuia să facă ceva, îi spuse Dioflius și se apropie de Armaneo fiind foarte interesat de finalul poveștii.
     - Fetele atârnau în câte o parte. Ele îl vedeau pe băiat fiecare pe jumătatea ei, observau mâna care făcea diferența între viață și moarte și neputința salvatorului de a alege. Și nu mai era multă funie rămasă, ea tot aluneca încet. Dacă se uitau pe sub stâncă își vedeau doar picioarele una la cealaltă atârnând deasupra abisului. Iar jos era plin de stânci ascuțite. Ele nu strigau, doar respirau repede. M-am coborât la nivelul lor și am încremenit. Aproape în același timp și-au scos bricegele. Am auzit două gânduri urcând spre cer: "Să duci o viață frumoasă frățiorul meu!" și "Te voi iubi mereu, îngerul meu drag!". Am urcat instantaneu lângă băiat am căzut în genunchi și l-am implorat să dea drumul la una dintre frânghii sau amândouă vor muri. A închis ochii și și-a deschis palma stângă. Apoi i-a redeschis și s-a uitat brusc la funia ce i-a rămas în palma deschisă. A ridicat-o și înmărmurit a așezat-o pe zăpadă. Și-a dat seama apoi că din partea dreaptă nu îl trage nimic în jos. S-a ridicat pe jumătate, a apucat funia din cealaltă parte cu ambele mâini și a tras tare dar a căzut pe spate și o bucată de frânghie a căzut peste el. Am auzit un urlet disperat, băiatul plângea cu brațele ridicate înspre cer și strigându-le pe fete pe rând pe nume. Apoi m-am ridicat direct la ceruri, a fost prea multă suferință și nimic de făcut.
     - Da, Armaneo, așa este. Câteodată nimic nu mai poate salva un om, nici măcar noi. Însă povestea ta nu s-a terminat așa.
     - Cum? se întoarse mirat Armaneo către Dioflius. Ce vrei să spui?
     - Dragule Armaneo, tu știi că eu sunt mentorul tău și ești de relativ puțin timp în imediata apropiere a oamenilor. Mi-e greu chiar și mie să-i înțeleg uneori și eu îi cunosc poate de-o veșnicie. Am fost și eu acolo când s-a întâmplat doar că sub o altă formă. Nici măcar tu nu ai putut să mă vezi. Când băiatul și-a deschis palma dreaptă eu am închis-o la loc.
     - Măcar o ființă ar fi fost salvată. Pe când așa..., zise Armaneo deznădăjduit și că acum nu mai înțelegea nimic.
     - Trebuie să ai puțină încredere în oameni. Chiar și în situațiile limită. Nu e voie să decizi în locul lor. Precum ți-am spus eram acolo. Te-am văzut ridicându-te la ceruri fără să te uiți înapoi. Fetele după ce s-au rugat au profitat de ultima lor șansă de a rămâne în viață. Au tăiat funia aproape de tot, pioleții îi țineau strâns în cealaltă mână și cu sânge rece au mai dat o dată cu lama briceagului peste bucățica de funie de care atârnau și în următoarea clipă când erau în aer și Moartea își făcuse apariția acolo jos au lovit cât de tare putut cu pioletul în direcția stâncii. Când stăteau atârnate nu au ajuns la stâncă, dar în cădere da. Era o șansă infimă dar era unica. Ele nu au știu una de cealaltă și s-au sacrificat practic în același timp. Au fost conștiente că posibilitatea să rateze era mult prea mare dar măcar băiatul o putea salva cu două mâini pe cea care ar fi rămas atârnând. În acea zi doi pioleți s-au înfipt în peretele de gheață și colțarii bocancilor au asigurat stabilitatea. Apoi băiatul a auzit două voci ca două glasuri de îngeri: "Aici suntem! Aruncă funia!"

PALATUL DE AUR

    Cândva demult, în timpuri imemoriale pierdute în negura legendelor, a existat o țară deosebită de toate celelalte la vremea ei.
    Pe piscul munților Emi Alafia se găsea un regat mic și neînsemnat ce abia număra poate zece mii de suflete. Erau un popor pașnic și prietenos, trăiau doar din creșterea animalelor și vânat. Nu aveau armată, nu le-ar fi folosit la nimic. Pe nimeni nu interesa această nație aflată la capăt de lume și al cărei comori de preț erau poate câteva blănuri de animale.
    Pe vârful muntos cel mai înalt se găsea castelul de reședință al regelui. Era o zonă greu accesibilă, un drum lung, îngust și foarte periculos cunoscut de altfel doar de localnici. Castelul nu era unul foarte mare și nici nu era impunător în vreun fel. Nu era înalt, avea patru turnuri, o curte mare iar camerele aveau mobilă puțină și neinteresantă. Era mult spațiu gol, era liniște mai tot timpul și câteodată dădea impresia că este părăsit. Acolo trăia regele, regina și prințul moștenitor. Apoi erau câțiva supuși loiali, doi sfătuitori ai regelui și persoanele care deserveau și întrețineau castelul. În sala principală, în dreapta tronului regelui era o tablă imensă din lemn de cireș pe care era gravat un text.

50 de cugetări despre viață

1. Prețuiește fiecare clipă din viața ta și nu o irosi fiindcă ele toate au fost de la început numărate.
2. Învață să trăiești în unitate cu tot ce e în jurul tău, menține pacea în propriul tău univers al gândurilor și al faptelor.
3. Respectă existența și toate formele vii. Nu interveni în liniile destinelor și ale vieții.
4. Două mari forțe opuse conduc lumea: binele și răul. Alege să fii întotdeauna de partea binelui indiferent dacă pare că răul câștigă.
5. Nu-ți hrăni sufletul cu iluzii. Ești ceea ce ești.
6. Omul trăiește în două locuri deodată: în realitate și în propria minte.
7. Lucrurile importante din viața ta ține-le aproape de inimă și păzește-le cu strășnicie fiindcă ele sunt singura ta comoară.
8. Dacă mergi pe calea unui vis atunci du-te până la capăt; acel vis poate este menirea ta.
9. Universul se supune unor legi însă spiritul omului nu are lege și este invincibil.
10. Viața este suma amintirilor de neuitat.
11. Viața înseamnă mai mult decât grijile zilnice care fac ca anotimpurile să treacă neobservate.
12. Dacă vei învăța să-ți schimbi gândurile întreaga viața îți va fi dezvăluită sub altă formă.
13. Mintea controlează viața, dacă ea este capricioasă omul va avea parte de un trai dificil.
14. Trebuie să muncești pentru ce îți dorești să ai, viața nu oferă cadouri - orice lucru are prețul lui.
15. Viața și moartea sunt legate cu cel mai subțire și mai firav fir de ață.
16. Fiecare ființă omenească are dreptul să greșească.
17. De-a lungul vieții omul este un aventurier pe cărările timpului căutând neîncetat răspunsuri la propriile întrebări.
18. Viața este capodopera Celui ce a creat toate lucrurile.
19. Când are nevoie de ajutorul unei forțe superioare, omul își reamintește că Stăpânul Universului și al vieții este doar la un gând depărtare.
20. Omul alege cum vrea să privească viața: deznădăjduit dintr-o mlaștină sau plin de curaj de pe un vârf de munte. În fapt, vieții nu-i pasă cum este privită dar pentru om alegerea nu este totuna.
21. Sufletul omului învață multe lucruri pe parcursul șederii lui pe Pământ. Apoi când ceasul a sosit se pregătește de Marea Călătorie printre Stele.
22. Nimănui nu-i vine să creadă că într-o zi totul se va sfârși. Unii oameni trăiesc ca și cum timpul lor ar fi etern.
23. Viața este o jucărie când suntem copii, o întrecere când suntem tineri, o problemă complicată de matematică când suntem maturi și o ultimă partidă de șah când suntem bătrâni.
24. De-a lungul vieții omul învață chiar și fără să vrea arta războiului. Depinde însă de fiecare individ dacă se folosește de ea sau nu.
25. În viață apare și neprevăzutul, uneori el poate fi îngrozitor. Sunt două moduri prin care se poate face față la așa ceva: cu mult calm sau cu multă disperare.  
26. O invenție a vieții se numește iubirea. Ea este menită să ne poarte între culmea bucuriei fără de margini și abisul tristeții fără de leac.
27. Probabil viața se situează la mijlocul drumului dintre locuința demonilor și sălașul îngerilor.
28. Viața este compromisul dintre "a vrea" și "a fi necesar".
29. Secretul vieții este să-ți stăpânești propria minte. Prin aceasta devii maestrul lumii în care trăiești.
30. Când ți se pare că viața este nedreaptă cu tine sau cu alții... ori părtinitoare... adu-ți aminte că de fapt viața nu-i este loială decât Timpului. În rest totul nu este decât zborul pufului de păpădie în bătaie de vânt.
31, Momentul în care un om este sincer cu sine însuși este de neprețuit fiindcă poate să-i schimbe întreaga viață.
32. Suferințele din viață se pot păstra în inimă sau în minte.
33. Majoritatea oamenilor nu înțeleg ce este viața fiindcă nu acceptă o explicație simplă.
34. Răul și binele veghează asupra omului. Veghează dar nu intervin!
35. Oamenii au trăit și vor trăi mereu într-un sistem. Astfel ei au devenit fără să știe statistici la masa celor care conduc sistemul.
36. Viața se trăiește la granița dintre rațiune și simțire.
37. Poveștile de viață ale fiecărui om sunt deosebite.
38. În lipsa oricărei pasiuni omul nu trăiește, poate fi totuși în viață dar aceasta înseamnă doar că nu a murit încă din punct de vedere biologic.
39. Nu există o definiție a ce înseamnă să fii fericit în viață pentru ea are o altă semnificație pentru fiecare dintre noi.
40. Cea mai distructivă forță din viață este indiferența.
41. Mulți oameni știu că minciuna nu va triumfa niciodată și nu este de niciun ajutor. Cu toate acestea oamenii o folosesc mereu.
42. În viață omul se bazează pe simțuri pentru judecată dar uneori e nevoie să cerceteze lucrurile cu inima pentru a le putea desluși.
43. Când sunt create condițiile propice chaosul se instalează în viață la fel de ușor precum zborul natural al unui vultur care se aruncă în gol de pe stânci.
44. Dacă nu obții de la viață ce ai vrea înseamnă că nu îți dorești acele lucruri cu adevărat.
45. Viața este cea mai complexă poveste de dragoste.
46. Viața poate fi un loc de joacă al unor copii fără minte sau o scenă de teatru selectă pe care evoluează monștrii sacri de orice fel.
47. Viața este un întreg format din două jumătăți numite realitate și imaginație.
48. Cu ce rămâne un om din viață? Pe plan pământesc cu nimic, pe plan spiritual cu totul.
49. Viața este precum o cursă plină de obstacole. Însă nu toți care aleargă câștigă.
50. Viața nu este niciodată așa cum am vrea noi să fie.


    Puținii locuitori ai castelului cunoșteau pe de rost conținutul rândurilor gravate iscusit pe tabla de lemn. Însă ei mai erau conștienți de un lucru, dacă ar fi dat-o jos de pe perete și ar fi întors-o, în mijlocul ei trona o gravură impresionantă. Era un singur rând de fapt dar care exprima totul foarte simplu:

1. Sistemule, dacă ne vom ridica împotriva ta, vei supraviețui?

O plimbare în trecut

     Acum câteva zile am fost la un verișor de-al meu în vizită. După ce m-a poftit înăuntru și mi-a oferit o cafea m-a rugat politicos să-l scuz fiindcă a intervenit ceva și e nevoit să plece urgent până într-un loc. Mi-a spus că nu lipsește mult și că voi avea ocazia să mai stau puțin de vorbă cu nepoata mea Emma că și așa am ocazia să trec rar pe la ei din cauza distanței ce ne desparte. La revenirea lui urma să servim masa principală a zilei și să petrecem o după-masă plăcută iar seara să ne uităm la un meci de fotbal - juca naționala României (hai Hagi!.. am glumit).
     Am fost de acord și m-am dus în camera ei să o salut (mai nou copii au nume străine ori excentrice. Ce s-a întâmplat cu Ana și Maria sau Ion și Vasile, nu mai sunt la modă?).  Ușa era deschisă și am văzut-o pe Emma în fața calculatorului cu căștile pe urechi și pierdută probabil într-o visare copilărească. Când m-a văzut și-a dat jos căștile, s-a uitat la mine, m-a salutat și a zâmbit.
     - Ce asculți, am întrebat-o? Probabil Justin Bieber sau Miley Cyrus, am încercat o glumă deși aveam șanse mari să ghicesc dinainte răspunsul.
     - Nu, ascult Queen, mi-a spus serioasă.
S-a lăsat o clipă de tăcere în care eu nu am reușit să-mi ascund mirarea dar nici respectul.
     - Sigur cunoști formația, mi-a spus ea. E muzică bună. Și acum sunt artiști excelenți dar parcă cei vechi cântau mai din suflet. Mie îmi place să ascult o melodie adevărată. Tu ai umblat la discotecă când ai fost copil? Eu ador să dansez.
     - Da, în anii 90 am colindat discotecile cu prietenii și ne-am distrat foarte tare, i-am spus încercând să rămân în prezent dar frânturi de amintiri mă trăgeau în trecut.
     - Ce muzică era atunci, mai știi?
     - N-aș putea uita dar să-i enumăr pe toți ar fi prea mult timp. Pe câțiva ți-i spun: Masterboy, Ace of Base, DJ Bobo, Mr. President, Captain Jack, 2Unlimited, Blue System, Haddaway, Snap!, Culture Beat, Corona, Captain Hollywood, Coolio și atunci când se impunea câte un blues ne vrăjea Toni Braxton.
     - Nu cred că îi cunosc..., și dădu din umeri. Hai mai vorbește-mi de perioda respectivă. Cum era atunci? mă întrebă cu mult entuziasm în glas. Aveați telefoane mobile?
     - Da, am râs cu poftă. Nu arătau ca și cele de acum dar aveam. De fapt, atunci apăruseră și erau tare scumpe, nu oricine își putea permite. Regele incontestabil al telefoanelor era Nokia. Țin minte modelul 5110 sau mai celebrul 3310 care era vârf de gamă. Și te putei juca "Snake" pe ele și cumva te distrai făcând asta. Tehnologia a evoluat uimitor în ultima perioadă și continuă să o facă într-un mod parcă ireal.
     -  Nu am fost sigură dacă erau telefoane pe atunci, mi-a aruncat un zâmbet vinovat. Atunci sigur aveați și calculatoare...
     - Mai mult sau mai puțin. E amuzant, calculatorul meu era un IBM 386, aveam câteva jocuri pe floppy-uri și în rest nu tare făceam mare lucru cu el, conexiunea la internet era o raritate la vremea respectivă. În schimb ne strângeam cu trupa de prieteni la Internet Cafe și acolo ne duelam în rețea încercând să fim campioni la StarCraft. Iar când nu ne jucam alegeam să vorbim pe mIRC - ceea ce era fenomenal.
     - Ce era mIRC-ul? mă întrebă făcând ochii mari.
     - Era simplu, deschideai o ferăstruică, îți setai un nick, intrai pe un canal - de exemplu numele unui oraș - și apărea în dreapta o listă cu alte nick-uri ale acelor persoane care utilizau canalul respectiv. Apoi dădeai dublu click pe cine credeai tu la întâmplare și vorbeați...
     - Wow, interesant. Deci un fel de facebook preistoric, râse din nou. Și mai povestește-mi te rog, cum mIRC-ul nu mai este, au mai dispărut lucruri odată cu vremea?
     - Da, am continuat după o scurtă pauză de gândire. Dar un facebook preistoric ar fi mai degrabă Oracolul. Era un caiet plin cu întrebări. Acestea erau scrise sus la începutul paginii și răspundeau mai multe persoane până se umplea pagina până jos. Doar întorceai filele și așteptai cu sufletul la gură următoarea întrebare... Vedeai și ce au răspuns alții. Dar să revenim, ce a mai dispărut de atunci? De exemplu casetele audio pe banda magnetică sau cele video VHS, aparatele foto cu film, jocurile pe televizor cu Super Mario în prim plan și lista ar putea continua. Însă noi eram mulțumiți cu ce aveam și ne bucuram cum puteam de acei ani, de altfel cei mai frumoși și mai aparte.
     - De aceea este copilăria, să te joci, să te distrezi. Cam ce fac și eu printre altele, mi-a zis devenind puțin mai serioasă. Care era jocul tău preferat?
     - Să bat mingea în curtea blocului până urlau vecinii bătrâni cu părul alb ce acum nu mai sunt că nu pot dormi din cauza strigătelor noastre. Dar noi nu-i ascultam și dacă totuși coborau la noi atunci fugeam departe pe un câmp și ne continuam jocul acolo. Ajungeam acasă seara rupt de oboseală dar fericit că am dat două goluri.
     - Ce altceva mai era plăcut atunci? mă întrebă iarăși tot mai curioasă parcă.
    - Țin minte că era un eveniment în oraș dacă vreunul dintre actorii preferați lansa un film de acțiune adevărat, cu un milion de împușcături. Atunci lumea se îmbulzea la cinematograful vechi de o sută de ani și stăteam la coadă multă vreme pentru un bilet. Îmi aduc aminte de actorii cu care am crescut: Stallone, Schwarzenegger, Van Damme, Chuck Norris, Bruce Willis ș.a. Ei mai joacă și azi demonstrând într-un fel, că dacă alegem, timpul e doar ceva în mintea noastră. Însă pentru un singur film am stat două ore la coadă într-o zi de miercuri și am primit bilet pentru ziua de vineri deoarece până atunci se epuizaseră toate. Și în ziua de vineri am acceptat să stau pe scări. Dacă mi-ar fi trebuit loc pe scaun probabil aș fi primit pentru ziua de duminică. Acel film s-a numit Titanic.
     - Incredibil cum era atunci. De altfel am văzut și eu Titanic-ul. Este o capodoperă tristă. Dar mai spune-mi, mai vreau să știu... În vacanțe ce făceați?
     - Întotdeauna mergeam la țară, la bunici. Ne așteptau cu brațele deschise, ne serveau cu mâncare delicioasă și sănătoasă, uneori ne spuneau povești din timpurile lor și ne făceau toate poftele. Era locul în care ne bucuram cu adevărat de viață, de soare și de distracție sub toate formele și felurile.
     - Unchiule, mi-a făcut plăcere să vorbim. Am auzit mașina lui tati, să mergem în bucătărie. O ultimă întrebare mai am totuși. Ce ți-a plăcut cel mai mult în acele vremuri?
     - Mi-a plăcut că eram la începutul unui drum care îmi oferea toate posibilitățile din lume.

Despre nimic

        Oricine vrea să scrie ceva o poate face. E simplu. Învățăm să scriem în clasa I și nu durează mult până facem prima compunere. Peste doar câțiva ani ascultăm șoaptele inimii și așternem rândurile care vor alcătui cea mai frumoasă scrisoare de dragoste dedicată fetei ce ne place. Sau poate ținem un jurnal în care sufletul își dezvăluie temerile și speranțele în vederea călătoriei ce îl așteaptă în această lume. Un jurnal menit să fie recitit peste ani cu o duioșie de neimaginat...
Oricum am scris mult la școală, trebuia cu propriile cuvinte să analizăm opere literare complicate. Mai întâi trebuiau citite, nu? Și când le-a citit am rămas de multe ori vrăjiți de cuvinte. Ele, când sunt aranjate de un maestru, au o putere fermecată. Cunosc ușița către sufletul omului și pătrund fără nicio reținere. Odată intrate provoacă o tornadă și amestecă toate sentimentele între ele până când omul nu mai știe ce simte cu adevărat.
Dacă cineva ar vrea să scrie ar putea-o face fără probleme. Mai trebuie un  subiect și eventual un mesaj de transmis și se poate începe. Scrieți așadar. Eu astăzi voi scrie despre nimic.

Nimicul există peste tot. E parte din timp și din viață. Este atunci când ignorăm nepăsători clipele care trec și nu se mai întorc niciodată. Nimicul este suma lucrurilor fără sens și cu care ne înconjurăm cu atâta plăcere. Atunci când stăm degeaba se cheamă că facem nimic. Sunt locuri în care nu se află nimic, când picăm și nu ne lovim înseamnă că nu am pățit nimic. La diferite întrebări delicate noi ne scuzăm cu "nu am făcut nimic". Sau când suntem întrebați ce s-a întâmplat "atunci și acolo" dar noi nu vrem să vorbim despre asta răspundem cu: Nu s-a întâmplat nimic! Ades ne retragem în nimic fiindcă este cel mai ușor lucru de făcut. Este convenabil să fi impasibil la toate, e greu totuși să-ți pui visurile în căsuța cu amintiri dar procedezi așa tocmai pentru că ai ales să nu faci nimic pentru a ți le îndeplini iar ele singure nu vor deveni niciodată realitate. Asta o știi și tu "dar nu-i nimic... ești consolat de mic...".  Poate ai tot ce-ți trebuie și nu mai e necesar să faci nimic. Nu este o întrebare ci o afirmație falsă.
Ce-ar fi de scris despre nimic și de ce s-ar încăpățâna cineva să abordeze acest subiect inutil? De la ce am pornit? Că oricine poate scrie dacă vrea. De fapt omul dacă vrea poate să facă orice, poate visa și își poate îndeplini visurile. Dacă omul vrea își fixează un țel și-l atinge. Uneori e greu dar niciodată imposibil. Omul stă întins și visează cu ochii deschiși. Nu face nimic, se uită la tavan. Își face ordine în gânduri și elaborează un plan de bătălie. Apoi se ridică, merge la cuier și se îmbracă cu mantia invincibilității. În fiecare casă, pe fiecare cuier stă o astfel de mantie. După ce omul a obținut ce a vrut se odihnește puțin și alege să nu mai piardă vremea fiindcă mai sunt atât de multe de făcut și poate prea puțin timp.
Nimicul are rolul de a scoate în evidență lucrurile importante din viață. Când nu facem nimic ne-am putea gândi să facem ceva fiindcă nu se știe niciodată...
Ar mai fi ceva de spus despre nimic? Desigur, mereu este ceva de spus. Spune-ți voi, eu acum mă retrag și nu mai spun nimic.

IUBIRE FĂRĂ SFÂRȘIT

          Declarațiile de dragoste sunt alcătuite din cele mai frumoase și cele mai cu grijă alese cuvinte din lume. Sunt compuse de suflet și recitate de inimă. Exprimă admirația împletită cu respectul, un sublim concurs al dorinței și pasiunii, o încăierare plăcută între sentimente vechi și cele care abia au luat naștere. Declarațiile de iubire sunt promisiunea că dragostea este mai presus decât viața, că timpul nu înseamnă nimic și nu aparține nimănui, că întreaga ființă este pusă la cheremul celuilalt în nădejdea fermă că va avea parte de căldură unui suflet de o bunătate infinită.

        Te iubesc fiindcă îmi place să te iubesc. Este lucrul la care mă pricep cel mai bine în viață.

        Iubirea este atunci când stai lângă jumătatea ta și o atingi fără motiv iar când privirile voastre se întâlnesc amândoi zâmbiți fiind conștienți de acea clipă banală dar deosebită și care e încărcată cu un farmec aparte și de neegalat.

       Te iubesc pentru că ești răspunsul rugăciunilor mele când am rătăcit în deșertul care ține sufletele captive.

        Iubirea este credința că într-o zi, în pofida tuturor obstacolelor din lume, totul va fi bine.

        Cât de mare este puterea iubirii dacă poate controla inima și mintea unui om? Este atât de mare încât poate schimba lumea.

        Atunci când un om a pierdut totul vine la el Iubirea și-l încurajează. Apoi el merge mai departe înțelegând că viața nu s-a sfârșit.

        Iubirea este atunci când îl pomenești pe celălalt în rugăciunile tale mai mult decât te pomenești pe tine însuți.

        Când iubești pe cineva niciodată nu uiți aceste două expresii și le folosești fără ezitare atunci când e necesar: "Te rog frumos!" și "Mulțumesc!".

        În iubire se aude o întrebare ca și un ecou în jurul lumii: "Mă mai iubești?". Dacă întrebarea este pusă din joacă răspunsul va fi mereu același urmat de râsete cristaline care fac bine amândurora.

        Iubirea este atunci când îndrăgostiții aleargă prin ploaia care i-a surprins căutând adăpost dar se opresc pentru o clipă pentru a se săruta deoarece li se pare romantic.

        Iubirea cu cât este mai matură cu atât este mai complicată fiind supusă într-o oarecare măsură rațiunii.

        Iubirea este atunci când stai lângă ea și o mângăi... dar nu fiindcă ți-a cerut asta, așa vrei tu.

        Îndrăgostiții când nu sunt împreună se uită toată ziua la telefon și atunci când primesc un semn se bucură ca și un copil. Se simt deosebiți pentru că sunt în două locuri în același timp: acolo unde stau și în gândurile celuilalt.

        Te iubesc pentru că fiind lângă tine știu sigur ce este iubirea! O pot defini și descrie, înțeleg ce este și cum funcționează. Orice îndoială a dispărut.

        Iubirea este atunci când îndrăgostiții mănâncă ceapă cu părere de rău :)

        În iubire când faci celuilalt un cadou te bucuri dinainte iar în momentul în care îi oferi surpriza te mai bucuri o dată și mai tare. Nu știi care fericire e mai mare, a ta sau a celui care a primit? Dar partea frumoasă este că nici nu contează.

        Iubirea este atunci când îi duci un buchet de flori doar fiindcă e miercuri sau joi...

        Când ieșim din casă te țin de mână și mă bucur de fiecare dată, de aceea te iubesc.

        Te iubesc fiindcă grija iubitoare a sufletului tău reiese din farmecul privirii tale și văd asta ori de câte ori mă uit la tine.

         Dacă dintre toți pământenii aș putea alege cu cine să fiu te-aș alege pe tine. Aș face asta pentru că te iubesc.

         Iubirea este atunci când în orele târzii, la lăsarea întunericului și a melancoliei, îndrăgostiții își amintesc de toate nebuniile frumoase făcute împreună și știu că acestea vor rămâne amintiri de neuitat.

        Cei ce se iubesc își împărtășesc cele mai mari secrete apoi au grijă să le încuie bine în inimă. Din acea clipă ei se privesc altfel.

          Declarațiile de dragoste conțin printre rânduri taina vieții. Sunt mărturia firească că omul a venit în lume să trăiască prin iubire și tot prin iubire să-și mântuiască sufletul.

OAMENII AU TALENT

    Oare de ce este acest tip de emisiune este lider de audiență în majoritatea țărilor în care se desfășoară? De ce are atâta succes și se bucură de simpatia telespectatorilor și de aplauzele spectatorilor? Pentru că oamenii au nevoie să creadă în miracole!

     Au nevoie ca să vadă cum un om simplu, cu o viață ca a lor, cu un servici anost, cu diferitele probleme ale fiecărei zile se urcă pe scenă și înfăptuiește un miracol.

    I-am avut pe scenă la noi în țară pe "urmașii" umili ai lui Galliano, Clayderman, Paganini, Pavarotti, Houdini și alți monștrii sacrii ai lumii artistice. Pe lângă acestea ne-au emoționat până la lacrimi diferite performanțe unice, 3 minute de minune desăvârșită înfăptuite de un suflet de om în spatele căruia stă de multe ori o poveste de viață cruntă și nedreaptă.

     Oameni simpli, oameni de lângă noi. Copii cu un dar aparte și al căror viitor strălucește fiind plin de lumină și culoare pe o cale a succesului ce li se deschide înainte.

     Cu fiecare concurent ce apare pe scenă inima noastră bate mai repede și așteaptă cu nerăbdare acea fărâmă de miracol, acel ceva nemaivăzut, acea voce care să-ți facă pielea de găină sau orice altceva care are puterea de a te emoționa până la înălțimea unei culmi pe care nu ai mai urcat niciodată.

     Este ca atunci când eram mici și ne uitam la filmele cu super-eroi și seara când mergeam la culcare ne închipuiam că suntem unul dintre acele personaje și salvăm lumea. Tot așa acum vedem acei oameni care se ridică deasupra normalului iar acest fapt ne dă puterea să continuăm să credem că viața este acel loc fermecat în care visele pot deveni realitate dacă avem destulă putere să credem neîncetat în ele.

     În etapele următoare, în semifinală sau în finală deja știm despre ce e vorba și ei nu prea mai reușesc să ne surprindă cu ceva nou, miracolul și-a mai pierdut din strălucire odată ce a fost dezvăluit. Dar dacă totuși reușesc contrariul atunci cu siguranță merită să câștige marele premiu.

     Eu cred că toți oamenii sunt talentați. De exemplu bunicii noștri. Sunt printre cei mai talentați oameni din lume. Părinții părinților noștri, acele persoane încântătoare cu părul alb care plâng de fiecare dată când plecăm de la ei și spun că iarăși le rămâne casa pustie. Apoi ne dau mereu o plasă cu de-ale gurii. Au avut grijă de noi și ne-au purtat în brațe fără să se plângă că-i doare spatele, s-au jucat acele jocuri prostești de mintea unui copil de câțiva ani fără să se plictisească și ne-au spus seara târziu povești chiar dacă le era somn. Și diminețile tot ei s-au trezit primii să facă focul să ne fie cald și să ne pregătească unele dintre cele mai gustoase mâncăruri pe care le-am mâncat vreodată. Ne-au suportat orice cu cea mai mare dragoste din lume și ne-au alintat așa de tare fiindcă ne-au iubit atât de mult.

     Dacă vorbim de oameni talentați nu putem uita de părinți. Au două servicii, unul în care își investesc energia ca să primească poate doar minimul pe economie; bani necesari pentru întreținerea familiei. Al doilea servici este cel de acasă. Atunci dacă au două locuri de muncă când se mai bucură de viață? Sunt atât de talentați încât reușesc să le facă pe toate chiar dacă le este greu. Se bucură de viață prin viața pe care o trăiesc. Și sunt cumva fericiți pentru că prin aceasta oferă copiilor tot ce pot ei mai mult. Le oferă totul!

     Dar și noi suntem talentați, fiecare om are propriul său talent. Desigur nu putem cântă ca o privighetoare, nu pictăm sau nu stăpânim vreun instrument muzical ș.a.m.d. Talentul unui om constă în seninătatea inimii sale. Luăm viața așa cum este și ne bucurăm de fiecare clipă. Zâmbim când ne este greu pentru că știm că ne va fi și bine într-o zi. Suntem acolo unii pentru alții, mereu pregătiți cu câte o vorbă caldă izvorâtă din adâncul inimii pentru că știm ce înseamnă..., cu o bătaie încurajatoare pe umeri, deciși să facem o faptă bună atunci când avem ocazia și cu speranța că oarecum această viață nu a fost totul ci a fost doar locul în care am învățat să iubim.

Digital playground

Într-o zi pe când patrulam într-o lume virtuală se întâmplă să dau peste o anomalie. Am zărit-o la intersecția procesorului cu placa de bază. Stătea și nu făcea nimic, aștepta ceva cu o răbdare stranie. M-am pornit amenințător spre ea. Când mă văzu căscă a plictis. Atunci a avut loc următorul dialog:

Eu: Buna ziua! Actele la control! Sunt de la Detașamentul Antivirus, secția Securitatea Informatică, nume de cod Sistemul Binar – în lumea virtuală puteam să fiu oricine.

Nefericirea Virtuală (pe care o voi prescurta cu NV, nu că n-aș putea da mereu copy-paste dar e mult de citit apoi ): Vai, domnule patrulor. Pai se poate să nu mă recunoașteți?!

Eu: Se poate, că altfel să-mi cadă basca jos dacă vă întrebam.

NV: Sunt eu, gingașa ființă. Mi se spune Nefericirea sau cu numele de alint, Bombonica.

Eu: Fir-ai tu de acadea. Păi stai că am auzit de tine – dar numai lucruri amare. Ce faci tu aici?

NV: Ce întrebare jignitor de interesantă. Sunt aici pentru tine.

Eu: Aha! Te-am prins girafo! Ai venit să-mi furi zâmbetul de pe buze și să instalezi pe drivere tristețea. Și-apoi își face update-ul singură. Ști ce greu e de depistat? Și chiar dacă aș găsi-o și o șterg trebuie să dau restart la tot sistemul. Ști ce înseamnă asta?? Fă tu back-up la tot în caz că se întâmplă ceva, stai tu în tensiune să vezi dacă mai pornește sistemul de operare... Te voi împiedica să întreprinzi orice acțiune!

NV: Ai grijă cum vorbești, obositule! Dacă vrei să mă îndupleci m-ai bine fugi și dă-mi un like pe facebook.

Eu: Niciodată, mai bine șterg toate programele.

Nefericirea: Cum îți permiți să vorbești așa cu mine? Tu știi cine sunt eu?! Tu mai ai puțin și te întorci în realitatea de unde vii dar eu sunt nemuritoare. Am fost acolo când primii ca tine au mușcat din Apple și voi mai exista când tu vei fi demult în Recycle Bin.

Eu: Auzi, mie nu-mi pasă de când n-ai murit. Pur și simplu îți dau Ignore așa că n-ai decât să vorbești Speech-to-text că eu nu te mai ascult. Du-te și instalează-te pe un CD și dă-ți eject.

NV: Mamă, să moară vecinii mei când văd factura la curent de nu-ți fac praf placa de bază, stai să vezi. Te termin. Îți bag numai programe fantomă și te umplu de viruși. Apoi nici nu vei mai ști pe ce lume trăiești.

Eu: Tu, dute-n Alt+F4 și cine te-o creat. Îmi tot încetinești conexiunea la rețea și-mi schimbi rezoluția ecranului să nu mă pot și eu de o priveliște frumoasă când mă uit pe Windows.

NV: Băi, arzăte-ar curentul de înaltă tensiune, săriți-ar siguranța și picurau-ar apă pe tine când ești în priză.

Eu: Tu, nu-njura de sfinți. Că îmi scot nunchaku din diode și te fac una cu tranzistoru. Nu vrei să pleci? Sun la Antivirus, secția Intervenția să vină Megabiții să te bage-n carantină și de-acolo nu mai scapi numai când vrea Ledul cel roșu.

NV: Mă, încetișor și nu mă provoca, deja simt cum îmi urcă intensitatea. Și n-ai vrea să mă vezi pe tot desktopul.

Eu: Deci mă ameninți. Adevăru-i că singur poate nu-ți fac față. Dar mă voi duce în Explorer după ajutoare.

NV: E pustiu acolo și plin de coduri. Vei reveni tot singur.

Ceasul de pe Desktop sună noaptea jumătate

În Explorer în poartă oare cine bate?

- Eu sunt, Sistemul tău binar iubit
Eu și dintr-un Folder mă întorc rănit.
Firewall-ul a dat greș de astă dată
Iar Database a fost sfărâmată.
Dar deschideți poarta... Nefericirea mă-nconjoară
Pe-aici e plin de Streaming... mai că mă omoară.
On demand atunci la fereastră sare.
Și vrea să-i dea parola de accesare.
Dar Voice strigă cu disperare
Trezind-o din visare:
- Ce faci tu nebuno, nu-i deschide poarta!
Dă-i un Block sau îi vom împărtăși soarta.
Atunci ea un mail îndată lui i-a trimis
Încercând totuși să ajungă la un compromis.
- Ce spui tu străine, Binarul e departe.
Cifra 1 și 0 mii de biți împarte.
Eu sunt a sa mumă, el nu e fiul meu
De ești tu acela nu-ți sunt mumă eu.
Însă dac-un Photoshop vrea să mă păcălească
Îi voi pune pe Burnout ca să îl zdrobească.
Dacă tu ești Binarul cu adevărat
Cel pe care odată eu l-am numărat,
Du-te-n Background, pentru Computer mori
Și-ți va fi mormântul plin de cositori.
Binarul se întoarce și din amplificator sună
Biții defragmentați de peste tot se-adună
Lupta iar începe...
Pentru cine se pricepe.

Eu: A fost o luptă mare și mi-ai ars biții. Acum am rămas noi doi ca-n finalul din Matrix. Eu sunt Binareo și am venit să te-nvăț karate.

NV: Băi, thriller expirat ce ești. Eu sunt expertă în cafteală, o singură dată doar m-a bătut Chuck Norris, dar în rest au încercat mulți.

Eu: Auzi, mie mi se mai spune Solitaire, doar Solitaire. Sunt un războinic. Pot să mă bat chiar și singur.

NV: Da, parcă am auzit de tine. Ești ală în patru culori la care Game Over e ușor. Deși uneori nu se poate termina. Să ne batem deci, va fi o plăcere să te înving și să obțin puncte bonus.

Lupta stă din nou ca să înceapă

Și de data asta chiar că nu e țeapă.

Nefericirea se înarmează până-n dinți

Iar Binarul se duce la AddOn cu rugăminți.

- Tu ești Binare?
- Da, majestate!
Am venit să-ți cer un Cod
Sa pun Nefericirea astăzi pe calapod.
- Orice gând ai tu Binare cu codul ce mi l-ai cerut
Îți spun din păcate ca de ieri Cheat-ul a dispărut.
- Cum, nu mai există Cheat Code?
Atunci this Computer will f—ing explode!

Nefericirea năvăli ca o cascadă

Chiar și Serverul era să cadă.

Dar Binarul se lupta, spumega și se-apăra

Și programele le repara.

De aceea tot ce mișcă pe Computer

Exe, doc, excel chiar și un Router

De fapt nu făceau nimic

Doar am vrut să-i amintesc un pic.

Ziua noapte se făcea și lupta nu se mai oprea

Zgomotul de arme astfel nicicând nu va dispărea.

Cobori în jos, fericire blândă

Și fii pregătită de izbândă

Pătrunde-n Computer și-n rețea

Resetează totul în lipsa mea.

- Din sfera mea venii cu greu

Să stau de vorbă cu un derbedeu

Nimic nu e nou sub Soare

Tu știi că sunt nemuritoare.

Și cum ai vrea să mă cobor?

Poate prin Bucur-Obor...

Ah, deja devii obositor

Of, ești doar un muritor.

Fericirea nu veni, speranțele le nărui

Dar Binarul curajos în luptă stărui.

Nefericirea însă nu mai zăbovi

Pe Binar în executabil îl lovi.

Eu nu vreau să fiu cu ea în trend

Ci vreau la poveste un happy-end.

Binarul primi o super-putere

Și nu mai simți nicio durere,

Nefericirea a anihilat-o în tăcere

Și vă spune la toți la revedere.