- Este adevărat că îți iubești
soția mai mult decât orice pe lume și că nu ai putea să o înșeli
niciodată? îl întrebă Maya pe inspectorul școlar Marius
apropiindu-se de el și lipindu-se languroasă de corpul lui. Se
priveau fix în ochi și din privirile lor ieșeau scântei și ardea
un foc viu numit dorință. Buzele lor aproape că se atingeau și
dacă ar fi făcut-o nicio forță în lumea aceasta nu ar mai fi
oprit vulcanul pasiunii. Cu un efort supraomenesc Marius se retrase
respirând greu și schițând un zâmbet de om care e pe punctul
să-și piardă capul. O privi lung pe Maya. Era tânără, frumoasă,
elegantă, cu forme perfecte, cu părul lung și despletit, cu un
machiaj perfect, cu buzele de culoarea macului, cu pleoape lungi,
negre, cu ochi albaștri ca și un ocean limpede în care oricine ar
fi dorit să se piardă și să nu mai fie găsit niciodată. Purta
pantofi negri cu toc, o rochie neagră până puțin sub genunchi, o
cămășuță albastră cu nasturii de la nivelul pieptului
descheiați cât să se vadă puțin din linia dintre sânii destui
de mari și o mică parte din sutienul albastru ce părea de o
calitate superioară și cu o lucrătură deosebită. O privea
zâmbind și nu-i venea să creadă cât de frumoasă poate fi o
femeie. O frântură de gând îi atacă conștiința șoptindu-i că
este însurat și tată a doi copii mici dar el alungă acest gând
certându-l și reproșându-i tot felul. El s-a însurat cu o
pământeancă dar acum în fața lui stă o zeiță. O dorea atât
de tare încât această dorință căpătă forma unei dureri
plăcute ce îi inunda corpul făcându-l să tremure imperceptibil.
O luptă finală se dădea pe marele câmp de bătălie al sufletului
acolo unde conștiința își adunase toate forțele și rezista cu
greu în fața acelui tăvălug de neoprit de sentimente născute de
nicăieri și care acum, fiind câtă frunză și câtă iarbă,
formau o armată de neînvins. Marius avea să cedeze, era o
chestiune de secunde, dar acum însăși timpul dispăruse din
momentum-ul atracției reciproce.
Ușa se deschise larg fără ca cineva
să se mai obosească să bată. Leonardo, colegul lui Marius năvăli
în birou și dădu repede din cap în semn de salut atunci când o
văzu pe Maya și vru să spună ceva dar se opri. Cumva simțea că
o energie ciudată plutea în aer. Această forță născută între
Marius și Maya era atât de puternică încât devenise ceva real.
Leonardo se opri o clipă dar apoi decise că i s-a părut totul și
în acel birou nu se petrecea nimic deosebit. Își reformulă
exprimarea în cap fiindcă o pierduse și i se adresă lui Marius:
- Omule bun, hai odată că trebuie să
mergem în inspecție la școala 11. Încep orele fără noi și
atunci nu am mai făcut nimic. Te aștept în mașină de vreo zece
minute, nu te gândești ce trafic e la ora asta? Când vrei să
ajungem? Eu nu am întârziat niciodată la așa ceva și nu aș vrea
să încep tocmai acum!
Marius nu mai spuse niciun cuvânt. Își
luă sacoul de pe cuier, o salută pe Maya urându-i colegial o zi
bună și îl urmă pe Leonardo ce plecase val-vârtej înaintea lui.
Înainte să ajungă la scări nu se răbdă să nu mai întoarcă
încă o dată capul. O văzu pe zeița lui cu chipul întristat și
atunci se posomorî în inima lui. Ar fi vrut să contramandeze
inspecția, să alerge la Maya și să o cuprindă în brațe ca și
cum doar acest remediu ar fi salvat o față posomorâtă având o
putere magică de a readuce la viață cel mai frumos zâmbet din
lume. Realitatea îl ținuse cu greu cu picioarele pe pământ,
fusese cât pe ce să-l informeze pe colegul lui că nu se simte bine
și că se va duce acasă urmând să meargă la doctor și eventual
să-și ia concediu medical. Dar cumva a rezistat acestei tentații.
Acum că terminase de coborât scările și ieșise la lumină și
aer curat se simți rupt de acea vrajă care îl legase cu fire
nevăzute de Maya. Rațiunea își recăpătă locul ei de drept.
Încet-încet lucrurile reveniră la normal, realitatea
înconjurătoare alungă ultimele rămășițe ale unei fantezii
venită parcă dintr-o altă lume, acolo unde totul era permis și
orice era posibil. Își adunase gândurile. Urma să participe la
examinarea unei ore de religie. Serios? Religie? Va fi oricum o
formalitate, nu-l interesa câtuși de puțin acest subiect. Adică
credea în Dumnezeu într-un mod superficial fiindcă îi era cel mai
la îndemână. Mergea la slujbe cu ocazia sărbătorilor importante,
se spovedea și considera că dacă pe lângă aceasta e un om bun și
nu caută să facă rău la nimeni e îndeajuns încât să fie
aprobat de divinitate. Cu alte cuvinte și mai simplu spus nu-l
preocupase niciodată cu adevărat acest subiect. Dumnezeu exista, el
exista, fiecare își vedea de ale lui. Oare avea Biblie în casă?
Nici nu știa exact. O va întreba pe nevasta lui, ea știe totul. Și
parcă femeile sunt mai deschise înspre acest subiect, desigur că
soția lui ținea o Biblie sau o carte de rugăciuni în casă. Dar
de ce să se mai obosească cu aceste gânduri? Mai bine să creeze o
lume imaginară în care se află doar el și Maya. O astfel de lume
ar fi perfectă. Se miră că, deși o iubea pe soția lui oarecum
acest fapt nu mai conta defel. Parcă nici nu mai era căsătorit sau
avea copii. Ah, copii. Da, realitatea. Ei atârnă greu în orice
balanță. Conștiința ce era rănită de moarte se simți animată
de puteri neobișnuite și se ridică temătoare în picioare. Așadar
nu era totul pierdut. Argumente, erau necesare argumente pentru a
continua acest război nimicitor. Copii, soția – alte considerente
nu existau. Noțiunea de a face ceea ce este moral și bine dispăruse
chiar la începutul conflictului. Readusă la viață cu ajutorul
elixirului numit "speranță",
conștiința stătea semeață pe ultimele baricade ale rezistenței
voinței omenești. În acel moment orice era posibil.
Ajunseră.
Marius coborî alene din mașină. Îl lăsă pe Leonardo să intre
primul în clădirea școlii impunătoare din centrul orașului.
Îl urmă fără să scoată prea multe vorbe atunci când se
prezentaseră la secretariat și salută pe toată lumea cu o rigoare
militărească. Își rezervase toate sentimentele pentru Maya
temându-se ca nu cumva să se reverse ceva asupra lumii
înconjurătoare pierzându-se fără rost. Gesturile lui ajunseseră
mecanice și până la a nu-i mai păsa de lumea înconjurătoare era
un pas mititel de făcut. Un pas de pitic dar care totuși nu se
vroia a se executa ușor. Marius era un inspector școlar –
realitatea. Realitatea îl trezi din starea de euforie și visare cu
ochii deschiși. Avea de inspectat și în urma investigației să
acorde calificative. Îi plăcea ca pe lângă minte să inspecteze
oamenii și cu sufletul. Așa că deschise cu greu câteva portițe
mici și astfel emoțiile oamenilor din jurul lui năvăliră ca și
atunci când puhoaiele de apă se adună într-un loc și apoi găsesc
o spărtură și toate ar vrea să intre prin acel loc. Văzu oamenii
din jurul lui așa cum erau ei și începu discuții mărunte pe
diverse teme interesante. Fusese servit cu o cafea bună ce o
savurase cu plăcere ascultând problemele și bucuriile
profesorilor. O întâlni și pe profesoara de religie. Era o femeie
trecută bine de patruzeci de ani, blondă, îngrijită și foarte
simplă în purtarea ei. Mereu politicoasă și cu o vorbă bună
pregătită pentru sufletele care cerșeau așa ceva. Dar dacă ceva
îl surprinse la ea era privirea ei. Înlăuntrul ochilor ei negri se
ascundea pacea lumii. Nu se vedea nimic altceva decât împăcare și
liniște. Acea privire dădea impresia că pătrunde dincolo de om și
înțelege ce se petrece înlăuntrul lui, toate frământările și
neliniștile cuiva erau scoase la iveală și răsfoite precum
paginile unei cărți deschise. Marius nu-și amintea să mai fi
văzut vreodată o atare privire. Da, era ceva deosebit concise el
în timp ce o urmă pe colega ei din învățământ în sala de
clasă. Înainte ca învățătoarea să deschidă ușa se auzi de pe
hol o larmă îngrozitoare întocmai ca și cum toți copii ar fi
vorbit deodată care mai de care pe un ton mai ridicat. După ce
intrară o liniște adâncă se așternu deodată iar așa ceva părea
miraculos. Copii se așezară cuminți la locurile lor, profesoara îi
salută iar ei răspunseră la unison cu entuziasm la salut. Marius
se așeză în ultima bancă, își scoase Notess-ul negru, un pix
scump, de lux și se pregăti să surprindă în linii mari tot ce îl
interesa. Ora începu cu o rugăciune apoi învățătoarea luă
cuvântul pe o voce caldă și plăcută în timp ce copii o priveau
vrăjiți.
- “Este
adevărat că Dumnezeu a spus să nu mâncați din toți pomii din
grădină?“, iată prima întrebare a Șarpelui adresată Evei.
Copii, continuă ea transmițând multă emoție prin cuvintele ei,
Cel Rău l-a pus la îndoială pe Dumnezeu. Înainte de orice păcat
pe care îl facem, în mintea noastră se ridică mereu aceeași
întrebare: Este adevărat că nu aș putea face așa ceva? Dragilor,
răspunsul la această întrebare nu se află în minte ci ea trebuie
căutată în suspinele inimii...
Marius își lăsă capul în jos
pentru că niște lacrimi fierbinți să strecurară nevăzute în
colțul ochilor. Acea inspecție la acea oră de religie avea să-i
schimbe viața pentru totdeauna și să-i salveze sufletul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu